Ne informam. Dam de mancare unor absolventi de facultati
meschine, bagam bani in buzunarele unor agentii de publicitate. Sau
oferim o paine unor persoane ilustre care se dedau unui redactor-sef ce
le dicteaza ce sa scrie, cui sa scrie, pe cine sa duca de nas.
A
trecut varsta in care sa te mai revolti. Te complaci in efectele
fenomenului gratis si a falsei informari. Asa se dicteaza de catre... de
catre naiba stie. Nu ai de ales, iti intinzi si tu mana purtatoare de servieta si ceas, mana ce a tocit stilouri pe bancile scolii dupa un ziar gratis. Te imbulzesti printre purtatori de papuci de plastic, printre corpuri gri nadusite si prafuite. In fond, e alternativa privitului in telefon, alternativa unei partide de Angry Birds sau... a unui capitol de roman. E minciuna unor femei tiparite, a unor zvonuri redactate in stil cancan si a informarii. Autism informational.
Automatismul nu-i e impus numai purtatorului de servieta. Copii, muncitori, pensionari. Mecanic isi intind mana dupa hartie. E un ultim gest ce mai aminteste de munca gazetarului, de presa ca fenomen social, de tabietul cestii de cafea si a ziarului fasaietor. Purtatorii de papuci nadusiti sunt, poate, nepotii vreunui Moromete adormit demult. Cei ce poarta acum servieta sunt, poate, copii muncitorilor ce altadata citeau gazeta fabricii. Sau ai celor ce altadata tineau, dintr-un moft aristocratic, un teanc de ziare pe masuta de cafea din antreu.
Istoria ziarului se scrie acum la metrou. Metroul este ultimul loc in care cititorii se mai inghesuie sa puna mana pe hartie. Pe hartie gratis. Blestemata fie ziua in care ziarul si-a trait prima zi din publicitate. Blestemata fie acea zi in care nu textul, ci poza a primat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu