Simt nevoia de foarte mult timp să enunţ o idee care şi-a făcăcut treptat loc în mintea mea şi anume că e nevoie de un război pentru ca branşa jurnaliştilor să câştige din nou o pâine cinstită.
De altfel, de dibăcia jurnalistului va depinde măsura în care oasea şi plebea va fi informată. El va construi opinia publică, el va fi exponentul tiparelor de gândire şi, în egală măsură, analistul detaşat ce va pune pe talerele balanţei informaţiile venite de pe o parte şi de pe cealaltă a liniei de demarcaţie dintre puteri. Imparţialitatea asta va fi, fireşte, direct proporţională cu golul din burtă, cu foamea de o pâine mai mare şi mai coaptă. Vrem război, să ne dea locuri de muncă, vrem război pentru a informa şi pentru a ne face meseria. Pentru că în timp de război, informaţia este o primă necesitate, aşa cum în timp de pace umplerea coşului de cumpărături până la refuz este imperativă.
Şi să vezi imaginea din vis a comunicării mediatice de război. Publicaţii, ziare, televiziuni, agenţii de presă, broşuri, talk-show-uri. Oameni plătiţi pentru a vorbi pe posturi şi pentru a purta în mână microfoane, camere, stative. Raiul jurnalistului se prefigureză prin război. Buzunarul lui tot prin război se împlineşte. Moscovici, fondatorul psihologiei sociale în Europa, spunea că ideile noastre, imaginile şi realităţile sociale sunt mai marcate atunci când societatea suportă o criză sau o evoluţie, din cauza unei bulversări politice, economice sau de altă natură. În acesemea circumstanţe, comunicarea se îmbogăţeşte serios, pentru că oamenii sunt perturbaţi şi incitaţi să "gândească cu gura".
Şi când omul gândeşte cu gura, substituie excesul de hrană cu informaţia. Şi, cum omul e obişnuit să scoată din buzunar bani pentru tot ce bagă în gură..., portofelul i se va uşura în favoarea omului de media.
