Bomboanele nu sunt leac pentru răbdare.

De răbdare nu trebuie să abuzezi. Dacă prostia, naivitatea, logica sunt ţinte precise în atacul tău, iată că răbdarea îmi joacă feste. Acum şi mereu. Aşa că, acţionează. Nu sunt o fană a dulcegăriilor masculine, a textelor sofisticate rostite pe voci virile, dar îmi vine în minte un articol citit pe fugă pe blogul lui Radu Constantinescu, care spunea cam aşa: când tu nu îndrăzneşti să-i spui ce simţi faci loc altuia să o facă. 

Şi e adevărat. 

Parfumurile dulci, florile, dulciurile sunt adjuvanţi respectabili într-o relaţie de cuplu roditoare, dar nu sunt de ajuns. Oricât de multe Raffaello mi-ai îndesa pe gât, tot laşitatea şi imprecizia mă vor face să aleg altceva. Aparent mai bun penru mine. Care să-mi satisfacă dorinţe mai adânci şi mai conforme cu condiţia mea decât o tonă de glucide. Nu funcţionez pe tiparul femeii americane din filme. Nu îmi vindec frustrările cu kilogramul de îngheţată cu topping de caramel şi alune de pădure. Am spus că aleg altceva aparent mai bun pentru că nu de puţine ori am gândit că voi, toţi bărbaţii care ţineţi umbră acestul pământ, sunteţi o apă şi-un pământ. (Nu neg că şi noi, femeile, avem un tipar pe care îl urmărim cu stricteţe, un tipar cizelat, pe alocuri, de cultură, valori şi societate.)

Am învăţat să sancţionez fiecare persoană fără valori pe care am întâlnit-o în ultima perioadă. M-am deprins cu abilitatea de a spune verde-făţiş ceea ce îmi place şi ceea ce nu. Am greşit pe alocuri, dar sunt împăcată cu mine. Ieri, un prieten mi-a repetat a mia oară că greşesc pentru că analizez mult prea mult, dar nu pot funcţiona altfel. Dacă nu despic firul în patru, nu sunt împăcată şi, conform ideilor mele, dacă aş funcţiona alfel, mi-aş juca norocul prosteşte, legată la ochi. Neh, nu-i de mine jocul ăsta. Spuneam că ghicesc valorile oamenilor şi, mai presus de atât, le apreciez conform sistemului meu de referinţe. Nu judec fervoarea, nu judecat atât de promt, pe cât s-ar aştepta mulţi, lipsa de fidelitate, nu judec lipsa filantropiei. Dar judec cu vehemenţă minciuna. Dacă mă minţi, devii monocrom instantaneu. Şi nu vad nimic dincolo de baricada construită din minciună. 

Nu sunt perfectă, nici nu vreau, nici nu pot. Şi nici autosuficientă nu îmi sunt. Prin urmare, aştept ca metehnele mele să fie tolerate de metehnele lui, iar relaţia noastră să nu aibă bomboanele pe post de sedativ.

Pentru că bomboanele nu sunt leac pentru răbdare.

Prinţul cu prinţesa, broscoiul cu zgripţuroaica

Când viaţa personală nu îţi oferă dinamism, meseria îşi revendică dreptul de a te lăsa să intri în vieţile altora. Şi de a le comenta. Şi de a-ţi spune că-i mai putred şi mai naşpa acolo decât în ograda ta. Cât depre viaţa ta personală. Ea este un lait motiv al tuturor dramelor posibile şi imposbile. Cea mai uşoară cale de a fenta curiozitatea cunoştinţelor este să pozezi în fetiţa roz ce a încălţat conduri de smarald din fragedă pruncie, nu a avut niciodată crampe şi nu e resimţit drept în capul pieptului niciodată contondenţa unei palme sau a vreunei vorbe nelalocul ei. Să pozezi într-o zână Disney mereu ovaţionată şi curtată de prinţ- asta e cheia ce-ţi deschide poarta pseudo-Raiului tău cu rol de adjuvant în recăpătarea fericirii.

Tu, domnişoară viitoare jurnalist, fată frumoasă, cu forme plime, sâni rumeni şi zâmbet de fildeş. habar n-ai ce înseamna ca prinţul să te traducă cu zâna (cea rea) altui regat şi, zău, că nici de ipocrizie masculină nu ai auzit. El te iubea şi o face -şi acum- şi se sfredeleşte îndelung până să adormă şi udă cu lacrimi sincere poza ta din portofel (,poza ta de lângă poza ei). Pentru că tu eşti făptura sensibilă cu nume de prinţesă britanică, glezne fine, umeri catifelaţi, galaxii de aluniţe şi tu eşti cea care i-ai revelat fericirea. Pe stabilopozi, pe munte, pe un ponton de pe Herăstrău, din vis şi... în abis. Dar, când şi prinţesa şi zgripţuroaica poartă nume de prinţesă britanică, povestea se complică. Prinţul se face feţe-feţe şi involuează nefiresc, sub ochii tăi, la stadiul lui incipient- acela de broscoi. Şi tu îl întrebi de nebună ce şi cum, şi-l mai săruţi vreo câteva luni din lipsă de raţiune că poate-poate redevine prinţul tău. 

Ce am învăţat din povestea asta? Compatibilitatea dintre broscoi şi zgripţuroaice nu concură celeia dintre prinţi şi prinţese, chiar dacă prinţesa şi zgripţuroaica poartă nume regale britanice.

Cu drag, Diana.

Ce îi face pe bărbaţi să se îndrăgostească?

Am întrebat bărbaţii pe care i-am întâlnit, fie şi tangenţial în viaţa mea, ce anume îi face să se îndrăgostească şi, zău, dacă reuşesc să corelez răspunsurile lor cu realitatea văzută prin ochii multora dintre femei. Bărbaţii nu sunt mereu nişte copii neînţeleşi ce îşi doresc jucării poleile în aur, nu sunt egoiştii pentru care fericirea este o farfurie caldă sub ochi, nişte şolduri de îmbrăţişat şi un umăr moale pe care să-şi plângă insuccesele. Sunt fini observatori care îţi analizeaze zâmbetul, care vor să te ştie interesată de munca lor şi sunt dispuşi la autoreflecţie mai mult decât ţi-ai putea tu imagina. Bărbaţii sunt şi ei dispuşi să simtă contrar superficialităţii ce ne împinge pe noi, femeile, să îi etichetăm drept nişte copii în trupuri de adulţi ce au responsabilitatea socială de a ne face nouă toate metehnele.

"Ce te face să te îndrăgosteşti?"- a rezonat în mintea lor ca un imperativ al rememorării unei iubiri, ca o analiză succintă a legii atracţiei sau ca un stăvilar pus între sentiment şi cuvânt.

"La început sunt atras de zâmbet, de privire. Apoi, îmi vin în minte toate nebuniile ei, prima întâlnire, prima clipă în care am resimţit tensiunea dintre noi, prima ceartă, primele acuze, primele pasiuni împărtăşite. Pasiunile ei devin involuntar şi ale mele, iar ea îşi însuşeşte din mine. Iubirea nostră nu mai este ceva poetic sau fizic, ci un adevărat fenomen ce ne alimentează cu fericire pe amândoi. Mă îndrăgostesc treptat, dar ajung să trăiesc cu pasiune şi dăruire fiecare clipă alături de fata căreia la început i-am îndrăgit doar zâmbetul."-Mihai

"Era un timp când ochii mă făceam să mă îndragostesc de o persoană. Acum doar sufletul, felul în care gandeşte, inteligenţa şi spiritul artistic. Să fie cineva în faţa ta, în tren, să vorbiţi câteva ore şi, înainte de a coborî să îţi dai seama că simţi ceva pentru ea. Că. poate, te-ai îndrăgostit. De felul ei de a râde, de lejeritatea cu care vorbeşte cu un străin, de felul spontan în care îţi dă replicile. Şi să te întrebi dacă aşa ceva este posibil. Şi dacă îţi va fi dat să mai trăieşti şi a doua oară în viaţă. Prin urmare, ştiu de ce anume mă îndrăgostesc abia după ce mi se întâmplă. Aşa că: Trăiesc!" -Smokie

"O persoană. Fără o persoană nu exită aşa ceva. Şi mă îndrăgostesc pentru că îmi lispeşte ceva, îmi lipseşte acel moment în care nu trăiesc doar pentru mine, ci îmi fac griji sau mă gândesc şi la altcineva. Practic, mă îndrăgostesc atunci când nu mai sunt egoist şi-mi spun că pot dedica din timpul meu, din 24 de ore pe zi, pot da minute sau chiar ore, cuiva care îmi oferă în schimbul timpului ceea ce ar trece drept bucurie şi fericire. Faza întâi e momeala, văd dacă îmi place, dacă, preţ de câteva secunde sau minute, mă pot concentra doar la acea persoană. Dacă da, atunci gata, merită mai mult, merit mai mult. "- Răzvan

"Mă îndrăgostesc de caracterul şi inteligenţa unei persoane, de reciprocitatea de care dă dovadă. Depinde de fiecare ce îşi doreşte. Eu m-aş îndrăgosti de o femeie căreia văd că îi pasă de ceea ce fac, care ştie să aprecieze lucrurile mărunte, lucruri care sunt atât de importante." -Alex

"Nu ştiu, habar nu am. Nu au fost două la fel. Aştept să fie ceva altfel la ea, ceva care să mă surprindă, nu ceva tandibil şi să pun degetul pe el, fireşte. O femeie diferită e pentru mine, în mod clar. Nu o corporatistă clasică, nici nonconformistă. Câte un pic din fiecare. Inclusiv, să fie un pic împraştiată, dar să înţeleagă care e treaba cu ea pe planeta asta. Şi să aibă idei nebune în cap!" -Marius

"E un feeling care, dacă te loveşte, te loveşte. Poţi să stai cu mâinile în sâni şi să apară de te miri unde. De cele mai multe ori nici nu îţi dai seama că te îndrăgosteşti treptat şi te trezeşti... îndrăgostit orbeşte. "-Lucian

"De când ar putea fi un singur lucru de care să te îndrăgosteşti? E mult mai mult decât un proces. Dar, pot răspunde aşa: Fragilitatea.Îmi place să ştiu că ea are nevoie de îndrumarea mea, de ocrotire."- Mihai

"Primul lucru de care mă îndrăgostesc este mireasma ei pentru că am o memorie olfactivă bună, ca mulţi oameni de altfel, iar apoi mă îndrăgostesc de eleganţa feminină, fiindcă e aşa tare să ai o atitudine de vulpe retro. Şi, ca să răspund subiectiv la întrebare, mă îndrăgostesc fiindcă am nevoie de asta, sensibilitatea mea atrage dragostea ca un magnet. Se pare că cu cât trăiesc mai mult dragostea, cu atât am nevoie de ea din ce în ce mai tare. Sunt o victimă, dar îmi place. Sunt un anxios căcăcios, dar e fain. Ai voie să faci chestii când eşti îndrăgostit." -Andrei


Bărbaţii aceştia trăiesc, au trup, oase şi creier. Par nişte fabulaţii ingenioase, dar sunt realitate. Mâine e posibil să te loveşti pe stradă de unul dintre ei.

http://www.wallsave.com/wallpapers/1920x1200/men-in-black/624540/men-in-black-one-last-kiss-happy-love-military-photography-624540.jpg

Mă bate o idee pe la 3 noaptea

Mă bate o idee dar nu ştiu în ce formă să o expun.

Se făcea că într-o iarnă ce debuta cu întarziere după sfintele goliri de rafturi din magazine, într-o ţară din Balcani, pe capii ţării îi apucă schimbarea. De parcă ar fi făcut curăţenie generală de ochii soacrei sau ar fi fost presaţi de timp ca fata bătrână la măritat, dragii de ei se întâlniră şi se sfătuiră să schimbe Codul Penal, Constituţia, că, doar, codurile de ninsori şi viscol făceau ca trenul.

Na, şi oamenii se împiedicau pe stradă, peste noapte, de foşti deţinuţi de te miri ce soi ales. Violatori, hoţi, proxeneţi, corupţi, şantajişti se înfrăţeau cu oamenii curaţi şi propagau credinţa dreaptă a zăbrelelor din penitenciar. Întemeiau familii, făceau copii, îi îmbrăcau (te miri din ce bani) şi îi învăţau de-ale vieţii. Recidivarea le stătea ca o ispită în ceafă şi grăia nu numai pentru ei, ci pentru toţi cei ce îi întâlneau. "Ia uite-l, măi, pe Maricel, a violat-o el pe fata lui Nea Gheorghe, dar uite ce fălos este. Nu l-a chinuit închisoarea. Ba, chiar, l-a întremat, că nu avea tac-su bani de trei mese pe zi să-i dea flăcăului. Şi bine i-a făcut fătucii ăleia că a făcut-o muiere că era urâtă, săraca, n-o lua nimeni."

Vorba unui bun prieten (al cărui nume nu îl spun, de-a dracu' ce sunt!!!), dacă nu aveau bani de puşcării puteu să facă parteneriat public-privat. Dar, neh, exista riscul ca în acest fel să se ispăşească de prostie şi nu dă bine.

Şi constituţia e cu ţiplă pe coperte, principiu nou şi ţară veche. Ce ne facem_ Îi ţinem pe unii mai mult pe la pârnaie în stadiu preventiv, îi excluem pe alţii de pe scena politică (Avocatul Poporului), că doar au mţnă liberă să măsluiască pe alte părţi, mai o virgulă, mai un punct, mai au Avocat al Poporului în vreo mie de alineate.

Şi aşa trăim un boom de schimbăride parcă s-ar prefigura vreo nouă intrare în vreo UE sau mai ştiu eu ce drăcovenie. Hai, pa!

Nu hormonu' bate neuronu'

În primul an de facultate, m-am jucat de-a publicitatea un semestru. Şi, pentru că mi-a plăcut tare, m-am mai jucat şi prin vară vreo săptămână. Teoria ţi-o mâncam pe pâine, dar, zău, dacă mă puteam dumiri ce să scriu la comentariul de reclamă.

Cu toate astea, am rămas cu o matrice mentală a ceea ce înseamnă publicitate: cercetare, marketing, creativitate, ingeniozitate şi, toate acestea fără a se ignora (imperativ!) simţul penibilului. Nu de alta, dar ajungem să ne întrebăm care e legătura dintre hormoni, neuroni şi păine.

Iniţial m-am gândit la clişeul mamei mele: pâinea prosteşte. Dar nu găseam legătura dintre prostie şi hormoni. Şi cu pâine şi fără pâine, şi deştept şi prost, hormonii tot tropăie. Iar eu, invariabil de fluctuaţiile hormonale, nu voi cumpăra pâine! Nu sunt motivată să cumpăr aşa ceva  de la o firmă care îmi spune că hormonul bate neuronul, în reclamă este un tâmp şi un obez, iar despre o bucată de cocă din făină sunt făcute aluzii nelipsite de erotism.

Povestea reclamei este aceasta: Calfa de brutar, cu tulei la bot şi faţă de tâmp, se chiorăşte după o duduie brunetă, în timp ce brutarul bătrân, mustăcios şi burtos îi spune nu ştiu ce despre pâinea neagră. Şi tăntălăului îi stă capul la femei, auzi la el...

O vorbă din popor spune simplu: O jumătate de pâine e mai bună decît niciuna. Eu aş spune că o jumătate de minte e mai bună decât o jumătate de pâine.

Prostia nu se confundă cu fineţea oricât de mult ar da din pleoape

În bula de Rai a etaloanelor de frumuseţe, rimelul ia locul culturii generale, iar pantofii stileto, prestanţei. Şi cum politica nu se face fără push-up, partizanul femeilor de pe sticlă este brandul cu nume de consoartă de fotbalist. Nu încerc să schiţez portretul-robot al succesului îmbrăcat în fustă, ci prezint, doar, ce îmi stă sub ochi orice suport media aş avea în faţă.

Sunt buimacă. Mi se întâmplă să confund specificul emisiunilor. În spatele prezidiului văd ce-am văzut cu-o seară în urmă la Capatos şi, probabil, ce aş fi putut vedea (cât permite incadratura restrânsă focalizată pe... anumite organe) pe alte posturi cu te miri ce alt caracter.

Şi rămân în colţişorul meu de cameră şi îmi spun că totu-i apă şi pământ. Eh, oricum, pentru cei ca mine, prostia nu se confundă cu fineţea oricât de mult ar da din pleoape. De dat din alte mădulare nici că este cazul...

Tinerii te iubesc, România!

România e codaşa Europei. Sistemul de guvenare, investiţiile, sistemul bancar, infrastructura, totul în România se confundă cu negura. Niciun sens în aparenţă.

Nu ne încredem în vot, nu suntem mulţumiţi de salarii, nu avem pensii, nu trăim, abia dacă vieţuim. Şi cu toate astea, tinerii îşi mai iubesc ţara! Poate pentru că aşa au fost învăţaţi de părinţi, poate pentru că nu au avut posibilitatea de a emigra şi ar fi fost un exerciţiu mult prea dificil să-ţi huleşti neîncetat ţara. Şi, tinerii ăştia despre care vorbesc, nu se încred ca turmele la păscut în ciobănaşul care ştie el tot şi toate, tinerii ăştia sunt conştienţi că o ştampilă pe buletinul de vot nu schimbă gloata. Schimbă, cel mult, ciobănaşul cu altul mai rotofei şi cu limba mai slobodă. Că, doar, ne uităm peste umăr şi vedem clar cum stă treaba. Omul de rând îşi mătură coteţul sau pupă-n dos, că aşa-i la noi frumos.

În tot acest peisaj, sunt la îmbogăţiţi peste noapte...Dumnezeu cu mila Lui să-i poată număra. Nişte scorţoşi îndopaţi pentru care o genuflexiune e sport extrem, iar eticheta pomezeşte frumos caracterul. Niciun şfanţ nu ar arunca pentru măturătorul de la colţ căruia şi lui îi dictează moştenirea genealogică că-i timpul să-şi ia nevastă, să-şi facă un copil. Da' n-are cu ce, sărmanu'. Femeia îi  trebuie nuntită, luată de la mă-sa, dusă într-o casă, copilul hrănit şi îmbrăcat, că statul stă pe loc şi abia de-ţi dă 42 de lei să-i iei copilului o banană.

Cu optimism, Iulian deszăpezeşte Bucureştiul, în timp ce Alex îi duce cu maşina personală pe oamenii nevoiaşi la gară, la spital, la rudele ce au nevoie de un ajutor. Benevol. -fără a aştepta mai mult decât un mulţumesc şi o strângere de mână, fără a contoriza faptele bune şi a aştepta ca omenia să îi propulseze în vreun post sau să îndeplinească valenţele vreunei reclame personale.

Iulian a curăţat trotuarele Bucureştene cu lopata. Piaţa Operei, Bulevardul Carol, Piața C.A. Rosetti și Calea Moșilor, Baba Novac şi străzile adiacente. Cu drag de ţară şi spor. I s-au alăturat şi alţi voluntari, a venit presa să îl filmeze, s-au scris articole. Ce nu s-a auzit este că omul ăsta aşa a ales el să manifesteze. Nici el nu e mulţumit, nici el nu are buzunarul îndestulat, dar el este Om. Nu s-a automatizat şi încă speră la o schimbare venită din rândul oamenilor. Ce-i drept, cu o deszăpezire nu se face România virtoasă, dar această deszăpezire poate sta drept exemplu.

Alex Bobes este un alt vizionar al unei lumi mai bune, mai frumoase. Rămâne în ţară pentru că pe buletinul lui e tricolorul. Pentru că îi e drag de oamenii aştia îndobitociţi de sistem şi, când îşi vede mâinile puternice, îşi spune că poate face ceva pentru ei. Alex avea speranţa că prietenii lui se vor mobiliza şi îl vor ajuta să facă un bine proporţional cu entuziasmul lui. Dar aceştia s-au dat în lături. TAXI GRATIS, proiectul lui, presupunea timp, bani, dăruire şi maşină. Se gândea să plătească, ca salariat, pe cineva din banii lui pentru ca, cot la cot cu el, să transporte oamenii ce nu îşi pot permite să comande un taxi. "E uşor să faci rău", spune el. Şi, pentru că niciodata nu a optat să se culce pe o ureche şi nu a conceput ca dorinţele lui să nu devină realitate prin forţe proprii, a ales să facă bine de unul singur. Pe lângă job, chiria pe care şi el o plăteşte şi cheltuielile aferente oricărui tânăr, în viaţa lui există şi TAXI GRATIS.

TAXI GRATIS este un proiect umanitar, care vine în ajutorul oamenilor cu probleme financiare şi medicale.

Şi, când există astflel de oameni, cum să poţi sta cu mâinile în sân şi să nu faci ceva?! Cum să nu simţi pulsând solidaritatea latentă din tine?!Cum să treci nepăsător prin viaţă fără a lăsa vreo urmă fie şi în inima neajutoratului pe care soarta ţi l-a scos în cale. 

Alex este un exemplu, Tu poţi fi următorul!