duminică, 13 aprilie 2014

Războiul ne dă de mâncare

Simt nevoia de foarte mult timp să enunţ o idee care şi-a făcăcut treptat loc în mintea mea şi anume că e nevoie de un război pentru ca branşa jurnaliştilor să câştige din nou o pâine cinstită.

De altfel, de dibăcia jurnalistului va depinde măsura în care oasea şi plebea va fi informată. El va construi opinia publică, el va fi exponentul tiparelor de gândire şi, în egală măsură, analistul detaşat ce va pune pe talerele balanţei informaţiile venite de pe o parte şi de pe cealaltă a liniei de demarcaţie dintre puteri. Imparţialitatea asta va fi, fireşte, direct proporţională cu golul din burtă, cu foamea de o pâine mai mare şi mai coaptă. Vrem război, să ne dea locuri de muncă, vrem război pentru a informa şi pentru a ne face meseria. Pentru că în timp de război, informaţia este o primă necesitate, aşa cum în timp de pace umplerea coşului de cumpărături până la refuz este imperativă.

Şi să vezi imaginea din vis a comunicării mediatice de război. Publicaţii, ziare, televiziuni, agenţii de presă, broşuri, talk-show-uri. Oameni plătiţi pentru a vorbi pe posturi şi pentru a purta în mână microfoane, camere, stative. Raiul jurnalistului se prefigureză prin război. Buzunarul lui tot prin război se împlineşte. Moscovici, fondatorul psihologiei sociale în Europa, spunea că ideile noastre, imaginile şi realităţile sociale sunt mai marcate atunci când societatea suportă o criză sau o evoluţie, din cauza unei bulversări politice, economice sau de altă natură. În acesemea circumstanţe, comunicarea se îmbogăţeşte serios, pentru că oamenii sunt perturbaţi şi incitaţi să "gândească cu gura".

Şi când omul gândeşte cu gura, substituie excesul de hrană cu informaţia. Şi, cum omul e obişnuit să scoată din buzunar bani pentru tot ce bagă în gură..., portofelul i se va uşura în favoarea omului de media.

sâmbătă, 12 aprilie 2014

Schiţă de doi

Sunt bătrânei cu chica rară şi geacă de tifon. Te uiţi la ei şi te miri ce contrabandişti de viniluri au fost pe vremuri şi ce activişti reformaţi ai sistemului. Sunt tinere în tenişi, dresuri pastel, rochii netivite evocând elucubraţii franţuziste ce le pocesc mimica într-atât încât ai impresia că maxilarul le-o va lua din loc. Chelioşi cu aere de publicişti le dau ocheade. Le aprind ţigări rulate ştrengăreşte pe husa de laptop. Încheieturile tremură- Malacii au emoţii.

În acest decor trucat-intelectual al conferinţelor despre cinematografia politică, eu mă gândesc la tine. Aş putea fiu curtată de doi ochi pictaţi în albastru, două buze pline, ridate de chiştoace şi de-o minte de adolescent nebun în trup bărbătesc. Mi-e îngăduită o îmbrăţişare în acest decor. O strângere de mână. Fericire simplă. Tăcere grăitoare. Totul e posibil. Pasiuni tacite. Aşteptări ce alimentează mintea şi satisfac sufletul. Suflete mocnite. Trupuri dorite.

Dragul meu, ne vreau parte din toate decorurile acestea absurde.Vreau să traversăm parcuri, mall-uri, ţări. Să mergem la teatre, concerte şi conferinţe.

Aşa că las voluntar un loc liber în dreapta mea în caz că apari. Nu mi-aş îngădui să nu fac acest gest grăitor al dorinţei de noi. Voi pune două măsuri de cafea în filtru şi dublu de apă. Două pahare de vin şi două tacâmuri. Voi dubla aşteptarea şi mă voi ruja de două ori înainte de a te vedea. Dorinţa, în schimb, o voi împărţi la doi.

N-ai să lipseşti nicicând din schiţa mea de doi. Şi n-am să te ştiu nicicând îndeajuns de departe încât să nu mi te pot imagina lângă mine.


sâmbătă, 29 martie 2014

Economii sentimentale

Iubeşte-o prudent şi econom în depozite la lună. Oricum, nu te vei îmbogăţi din dobândă. Nu vei construi palate de pe urma iubirii de ea, aşa că joacă ruleta rusească legat la ochii şi acceptă-ţi că tu niciodată nu vei scrie regulile jocului. Şi nici ea nu o va face. Veţi fi doar doi pariori ce şi-au ales aceeşi carte. Dama de pică poartă noroc în dimineţile de primăvară când jocul se dă pe aşternuturi mototolite şi infuzie de plante aburind pe aragaz. Pe aşi alegi să joci în nopţile cu lună şi miraj de salcâm în nări. Nu aveţi nevoie de flanele cu mâneci lungi pentru a vă scoate aşii din mâneci. Aveţi nevoie de o bună gestiune a fiirii, curaj şi inconştienţă şi ...şi fler.

Femeii dă-i posibilitatea de a ţine frâiele, iar tu jongrează din umbră. Cu tact şi asumare. Cu dragoste de ea şi, paradoxal, cu ochii larg deschişi. Dă-i iluzia libertăţii şi impregnează-i în minte primul sărut. O vei face a ta.

Cu toate acestea, şi muza ta, încorsetată, elegantă şi barocă din vârful părului până la glezne joacă după acelaşi principiu. Te va îneca în fervoare, îşi va purta capul pe spate, va ofta, va implora, apoi îşi va scoate din tolbă pozitivismul învăţat încă din faşa mamei atunci când o auzea pe aceasta că iubirea este un miraj.

Şi miraj va fi pentru amândoi "de-a joaca de-a valma cu hazardul".


joi, 27 martie 2014

Bizar

Am pasiuni bizare şi îndeletniciri absurde. Spăl merele de două ori înainte de a le mânca şi nu suport urzicile şi bananele. Bananele au gust de Fervex, iar urzicile de mască de păr. Culoarea ochilor este condiţie pentru a-mi fi prieten, iar modelul demodat al curelei de la pantaloni un impediment în a mă săruta vreodată. Sunt o fixistă nebună ce se joacă de-a îmblânzitorul citadin de fiare. Isc războaie interioare şi domolesc potopuri. Tălmăcesc dorinţe şi inventez imperative. Iar imperativele mele devin cât ai zice "Diana" realitate.

În clasa a 12a am injectat un pui de la Mege Image cu cerneală şi am extras cuvinte de sub a dânsului târtiţă. Mirosea de se perpelea toată instituţia catolică, dar m-am făcut cu un zece. Meritat şi dat! La facultate, primul meu reportaj a fost despre spitalul de nebuni. Dezvoltasem o pasiune pentru bancurile cu bebeluşi. Iubeam şi iubesc filmele cu nebuni şi, zău!, îl înţeleg pe Van Gogh. Absurdul mă hrăneşte când plictisul mă usucă. Şi tare mi-e dor să mi-l mai fac prieten pe Poe din adolescenţă cănd eram determinată să traversez lumea sub rolul unei excentrice fără noimă îmbătată cu vise prefabricate de beletristică. Ancheta mea de la facultate va fi despre repatrierea morţilor. Am în plan vreo 2 stand-up-uri la pompe funebre, unul la Consulat şi unul la IML. Ce-i drept, mi-a scos-o viaţa în cale pe Raluca, aşa că am noroc de-o îngerească prietenă care empatizează cu nebunia mea. Licenţa mi-o doresc în teveu, cu reportaj, reportaj despre vampirismul patologic şi antropogie mioritică.

Bizarul mă alimentează cu idei şi ideile se transformă în fapte. Jonglez cu mintea ta, promit! Dar, lasă-mă să o îmblânzesc mai întâi pe a mea. Te pup! Pa-pa!

vineri, 21 martie 2014

Femeia se pune singură la cratiţă

Băi, e clar! A bătut gongul maturităţii şi a dat seriozitatea peste mine. Mi-am propus să slăbesc şi nu am rămas cu propunerea în sac. Mi-a fost scris în frunte ca înainte de împlinirea a 21 de primăveri să învăţ, în sfârşit, să folosesc maşina de spălat, să îmi fac patul şi să gătesc salată fără să îmi tai toate degetele. Nu îmi vine să cred că s-au întâmplat toate astea. Mi-am mai propus eu şi altele, dar au rămas la stadiul de propunere. Acum lucrez la stil, dicţie, postură, toleranţă şi stimă de sine şi... 

Acestea fiind spuse, trebuie menţionat că am planuri mari de copil mare. Voi învăţa să gătesc ( GĂTÍ, gătesc, vb 3. Tranz. A face, a prepara mâncare (prin fierbere, prăjire etc.)! Pe princiul <Make a pie for your guy!>, voi învăţa să gătesc! Cine ştie, până mă deprind cu spartul ouălelor, tăiatul verdeţurilor şi domolitul flăcării de la aragaz şi, între timp, apare şi guy-ul. Şi, poate, mă îndrept fără nicio ezitare spre momentul primei plăcinte gătite slavă iscusinţei mele. Mai mult de atât, voi face cumva şi voi fuma mai puţin! Substitui eu cu ceva mai deştept şi mai puţin nociv nenorocita asta de nicotină! Îmi cumpăr pantofi la fiecare pachet de ţigări nefumat. Asta ar însemna să fac şi din portbagajul maşinii lui tata tot dulap de pantofi, nu de alta, dar maşina mea e ticsită de papucei, ghetuţe, prostiuţe. 

Şi să vorbim despre gătit. Azi mi-a pus singură pe grătarul cu bulină roşie şi striaţii o bucată de piept de pui. A sfârâit, mi-a dat palpitaţii. Au ieşit aburi denşi, mirositori, am dat să fug. Bunica mea mi-a spus că e normal ce se întâmplă. Că nu moare nimeni de la o friptură. Mai că am crezut-o. M-am convins de-a dreptul abia când friptura a ajuns în farfurie printr-o minune înfăptuită de providenţă prin mâinile mele. Era potrivit de sărată, de pătrunsă, de arătoasă. 

Mai că aş repeta şi măine cascadoria asta cu sutienul de pui pe grătar. Dau un acatist până mâine. Aşa se întâmplă când femeia se pune singură la cratiţă.

miercuri, 19 martie 2014

Oaza mea de duh

E un duh pentru fiecare dintre noi în primăveri. E o înviere absconsă pe care doar cei iniţiaţi o pot numi. Oaza mea de duh este în serile de primăvară în care mă încăpăţânez să nu port eşarfă, iar vântul, vântul îmi dezmiardă părul, urechile, clavicula. Să îi dau un nume nebuniei acesteia ce îmi îmbrobonează pielea ar fi o greşeală pe care nu mi-aş putea-o asuma. Să o numesc sensibilitate sau dor ar însemna să îi restrâng universul de definire. Poate, dacă i-aş spune iubire, aş fi pe aproape, dar aleg să nu o numesc.

Primăvara şuieră aiuristic prin mine. Sunt revoltă înnobilată cu har. Mi-e vântul părinte şi verdele spirit...
Jur, nicicând n-am să mor!


vineri, 14 martie 2014

Nu e osânda prea grea...

Ştiu ce îmi doresc mai mult decât oricând. Să muncesc fără a-mi ţine ochii lipiţi de ceas şi să aţipesc într-un tîrziu în strânsoarea unor braţe calde înnebunite de iubirea de mine. Îmi doresc preţuire şi vers. Vers ce vibrează dincolo de cearcăn, dincolo de lacrima din colţul ochiului, dincolo de zgomot şi cotidianul abrutizat. Nu sunt o sensibilă şi nu trăiesc într-o lume utopică paralelă celeia pe care toţi o cunoaşteţi prea bine. Vreau să trăiesc cu nebunie fiecare palmă luată pe nedrept din partea vieţii. Nu mă dau în lături în a lupta cu angoasa chipurilor ce mă înconjoară. Nu mi-e frică de necunoscut. Dar ştiu că aş fi pe deplin fericită având îmbrăţişarea lui.

Viaţa de dincolo de pragul casei nu este o joacă. Dacă ţi-ai permit vreodată să o consideri aşa, bucură-te! Mergi pe stradă înfrumueţându-te cu zâmbetul naiv, încă. Cumpără-ţi tone de stilleto şi de farduri şi descoperă-ţi farmecul. Mai încolo, când ţi se va revela adevărata luptă, îţi va fi mai greu. Acum, îmbrăţişează cu dedicare orizontul şi fă-ţi-l prieten. Trăieşte cu bucurie liniştea dinaintea furtunii. Căci va veni, negreşit, furtuna. Nu sta în gardă! Îţi vei obosi umerii dinainte de a simţi jugul. Şi, de ce ţi-ai încreţi de pe acum, fără rost, fruntea?!

Eu trăiesc dorul unui refugiu acum. Şi îi ştiu prea bine forma şi chipul. Ca pe o morgană îl vad când şi când în faţa mea. Când, voluntar, mai fac un pas, dispare. Apoi, apare şi îmi sedează, parcă, dorul. Frumos spunea Ionel Teodoreanu Mi-e dor de mine cu sufletul altuia. Frumos şi atât de adevărat. Eu port cu mine acel suflet. L-am agăţat dintre mii de alte suflete şi mii de alte cafele menite să dezgroape eu-urile în căutare de a fi completate. Mi-e dor de regăsirea chinestezică a acelui suflet. Să prindă trup şi să mă iubească prin întreg trupul. Să mă bucure cu mâinile, cu gura, cu ochii. Şi, apoi, să se decorporalizeze şi să mă lase să-l port în tăcere. Da, Suflete! Asta îmi doresc. Să te port şi să te iubesc în tăcere.

Nu e osânda prea grea. O pot duce. Dar am nevoie de un refugiu...

marți, 4 martie 2014

Fericirea, cartea mea apocrifă

Confundăm libertatea cu exercitarea unui unic drept şi el mărginit. Acela de a ne alege momentul în care să executăm ordinele. Şi ne imaginăm că fidelitatea într-o relaţie ne leagă la ochi, ne pune ştreangul de gât şi capul la bătaie. Pe naiba! Să fii fider presupune să admiri şarmul frumoasei de vizavi şi să o doreşti tot pe iubita ta. Să iubeşti înseamnă să îi vorbeşti frumoasei fără să te înroşeşti ca un crevete opărit şi fără să te bâlbâi ca un bleg. Când intri într-o relaţie nu închizi ochii şi te laşi purtat de partener, ci analizezi perspectivele drumului vostru comun alături de el. Odată ce devii pasiv, rândunica de lângă tine îşi ia zborul spre alt păsăroi.

Astăzi am fost o chestie browniană albastră aiurând despre ce e bine şi ce e rău, destre cum îţi construieşti singur fericire şi despre cum fericirea trebuie mâncată tacticos cu linguriţa pentru dulceaţă. Şi, fireşte, cheseaua de fericirea e suficientă chiar dacă este mică. Astăzi am vorbit mult de dragul de a mă asculta şi de a-mi cosmetiza cumva tristeţea, frustrarea. Sunt zile în care te trezeşti de dimineaţă şi îţi spui că eşti pregătită pentru un nou început. Te arunci asupra primului suflet ce pare a vibra în acelaşi tempo cu al tău. Te îndrăgosteşti de ipoteze prea puţin plauzibile, te încrezi în semne, adormi cu buzele încleştate şi îţi imaginezi umerii prinşi în stânsoarea braţelor lui. Freamăţi în vis. Scrii despre freamăt. Apoi, îl trăieşti.

Şi, apoi, te trezeşti. Şi devii o chestie browniană albastră aiurând despre fericire ca despre o carte apocrifă contestată de multi.

luni, 3 martie 2014

Această postare conţine plasare de produse

Îmi pomezesc obrajii şi mă fandosesc mai ceva ca o vasilcă împodobită de Anul Nou. Fac rabat involuntar de la bun gust şi mă decorez cu toate gablonţurile din casă. Îmi exersez meticulozitatea făcând apel la tuş şi la creion de buze, iar roşul acela de sânge tot nu-mi pare destul de ostentativ, Nu mă lepăd de eşec cu kilu' de fond de ten, da' nici nu-mi accept să nu încerc. Mai c-un toc, mai c-un umăr gol poate-poate primesc obedienţa sorţii şi-mi apare sub ochi vreo urmă de fericire. Nu vând ambalaj, ci conţinut în poleială lucioasă.

Înainte de a ieşi din casă mă descotorosesc de prea-multul sclipicios, nu de alta, da-i prea de tot şi mi-e să nu orbesc privitorul. Mă simt la petrecerile din ultimul timp ca într-un spot cu plasare de produse. Produsul are o legătură tangenţială cu producţia şi, dacă e chiar ca nuca-n perete, se trage cumva de păr scenariul şi se face cumva încât să fie "din acelaşi film".

Sunt invitată de prieteni ce îşi îndeplinesc cu dedicare rolul de retaileri pentru fericire până în clipa dinaintea tranzacţiei. Mă prezintă ca pe o prinţesă abia încoronată, mă descriu făcând apel la cifre mai ceva ca la cumpărarea unui miel de Paşti şi mă dojenesc cu vădită făţărnicie. Eu las de-o parte fanfaronada de puicuţă plăsticoasă şi pretind valori. Şi aici apare nefericirea. Renaşte ca păsărea Phoenix din cenuşa nefericirilor anterioare. Că, doar, mi-am jurat să nu mai calc în străchini şi să nu mă mai mulţumesc cu puţin. Vrea şă mă simt protejată, motivată, antrenată şi înţeleasă în schimbul dedicării mele. Nu îmi pun în galantar atuurile dacă ştiu că piaţa e frecventată de lichele, aşa cum, nici când eram mică, nu îmi scoteam jucăriile în faţa blocului dacă ştiam că nu vor ieşi copii manieraţi, frumoşi şi apretaţi la joacă.

Şi cum m-am deprins cu jocurile variabilelor la bursa de fericire, aştept să se mizeze mai mult pe-o cafea şi-un suflet învelit în poleială lucioasă.

Să fie cu noroc!

duminică, 2 martie 2014

Personaj naiv, caut poveste

Copilă în corp de femeie cu şolduri late şi depresiuni cu măiestrie sculptate. Copilă ce expiră tutun cu o mimică bizară pe chip. Copilă cu nostalgia primei dimineţi cu miros de cafea şi umeri acoperiţi de cămaşă cu nasturi pe partea dreaptă. Copilă de lut şi de duh. 

Schiţez personajul cu scrupulozitate: Îi pudrez obrajii şi fruntea în cărămiziu-domol, îi îndulcesc încheieturile, umerii şi gâtul în vanilie şi lavandă, iar părul... părul i-l las să jongleze nebun cu vântul. Pe fata asta, pe copila asta de lut şi de duh, o voi face personajul meu naiv. Îşi va căuta singură povestea dincolo de hotarul tangibil al iubirii unui unic bărbat. Va învăţa paşii lenţi şi tempoul unui vals al aducerilor aminte, va aiura narcotic în umbre şi vibe-uri de tehno, va descânta cu buricele degetelor coaste bărbăteşti şi clape de pian, apoi ecoul atâtor diafane muzici o va tulbura într-atât încât va căuta liniştea. 

O va găsi în braţele unui povestaş avid de inspiraţie. Ea îi va fi copilă, amantă, mama. Toate cu un singur preţ. Acela de a o face parte din poveste. Să o scrie în cele mai iscuite cuvinte, să o descânte în cel mai literaturizat mod. Venus de piatră pe piedestalul creaţiei şi îndrupare de carne cu suflu şi zvâc în mâinile artistului.

"Eşti mai frumoasă în realitate. Iar realitatea e mai frumoasă ca năzuirea."- îi va spune el. Îi va lua palmele într-ale lui, le va face căuş şi va sorbi nectar zeificat. Limba lui va pecetlui linia vieţii ei. Nervurile toate se vor curma când vor întalni limba lui...

De atunci, povestaşul a devenit scribul credincios al copilei de lut şi de duh.


duminică, 23 februarie 2014

Bomboanele nu sunt leac pentru răbdare.

De răbdare nu trebuie să abuzezi. Dacă prostia, naivitatea, logica sunt ţinte precise în atacul tău, iată că răbdarea îmi joacă feste. Acum şi mereu. Aşa că, acţionează. Nu sunt o fană a dulcegăriilor masculine, a textelor sofisticate rostite pe voci virile, dar îmi vine în minte un articol citit pe fugă pe blogul lui Radu Constantinescu, care spunea cam aşa: când tu nu îndrăzneşti să-i spui ce simţi faci loc altuia să o facă. 

Şi e adevărat. 

Parfumurile dulci, florile, dulciurile sunt adjuvanţi respectabili într-o relaţie de cuplu roditoare, dar nu sunt de ajuns. Oricât de multe Raffaello mi-ai îndesa pe gât, tot laşitatea şi imprecizia mă vor face să aleg altceva. Aparent mai bun penru mine. Care să-mi satisfacă dorinţe mai adânci şi mai conforme cu condiţia mea decât o tonă de glucide. Nu funcţionez pe tiparul femeii americane din filme. Nu îmi vindec frustrările cu kilogramul de îngheţată cu topping de caramel şi alune de pădure. Am spus că aleg altceva aparent mai bun pentru că nu de puţine ori am gândit că voi, toţi bărbaţii care ţineţi umbră acestul pământ, sunteţi o apă şi-un pământ. (Nu neg că şi noi, femeile, avem un tipar pe care îl urmărim cu stricteţe, un tipar cizelat, pe alocuri, de cultură, valori şi societate.)

Am învăţat să sancţionez fiecare persoană fără valori pe care am întâlnit-o în ultima perioadă. M-am deprins cu abilitatea de a spune verde-făţiş ceea ce îmi place şi ceea ce nu. Am greşit pe alocuri, dar sunt împăcată cu mine. Ieri, un prieten mi-a repetat a mia oară că greşesc pentru că analizez mult prea mult, dar nu pot funcţiona altfel. Dacă nu despic firul în patru, nu sunt împăcată şi, conform ideilor mele, dacă aş funcţiona alfel, mi-aş juca norocul prosteşte, legată la ochi. Neh, nu-i de mine jocul ăsta. Spuneam că ghicesc valorile oamenilor şi, mai presus de atât, le apreciez conform sistemului meu de referinţe. Nu judec fervoarea, nu judecat atât de promt, pe cât s-ar aştepta mulţi, lipsa de fidelitate, nu judec lipsa filantropiei. Dar judec cu vehemenţă minciuna. Dacă mă minţi, devii monocrom instantaneu. Şi nu vad nimic dincolo de baricada construită din minciună. 

Nu sunt perfectă, nici nu vreau, nici nu pot. Şi nici autosuficientă nu îmi sunt. Prin urmare, aştept ca metehnele mele să fie tolerate de metehnele lui, iar relaţia noastră să nu aibă bomboanele pe post de sedativ.


Pentru că bomboanele nu sunt leac pentru răbdare.


miercuri, 19 februarie 2014

Prinţul cu prinţesa, broscoiul cu zgripţuroaica

Când viaţa personală nu îţi oferă dinamism, meseria îşi revendică dreptul de a te lăsa să intri în vieţile altora. Şi de a le comenta. Şi de a-ţi spune că-i mai putred şi mai naşpa acolo decât în ograda ta. Cât depre viaţa ta personală. Ea este un lait motiv al tuturor dramelor posibile şi imposbile. Cea mai uşoară cale de a fenta curiozitatea cunoştinţelor este să pozezi în fetiţa roz ce a încălţat conduri de smarald din fragedă pruncie, nu a avut niciodată crampe şi nu e resimţit drept în capul pieptului niciodată contondenţa unei palme sau a vreunei vorbe nelalocul ei. Să pozezi într-o zână Disney mereu ovaţionată şi curtată de prinţ- asta e cheia ce-ţi deschide poarta pseudo-Raiului tău cu rol de adjuvant în recăpătarea fericirii.

Tu, domnişoară viitoare jurnalist, fată frumoasă, cu forme plime, sâni rumeni şi zâmbet de fildeş. habar n-ai ce înseamna ca prinţul să te traducă cu zâna (cea rea) altui regat şi, zău, că nici de ipocrizie masculină nu ai auzit. El te iubea şi o face -şi acum- şi se sfredeleşte îndelung până să adormă şi udă cu lacrimi sincere poza ta din portofel (,poza ta de lângă poza ei). Pentru că tu eşti făptura sensibilă cu nume de prinţesă britanică, glezne fine, umeri catifelaţi, galaxii de aluniţe şi tu eşti cea care i-ai revelat fericirea. Pe stabilopozi, pe munte, pe un ponton de pe Herăstrău, din vis şi... în abis. Dar, când şi prinţesa şi zgripţuroaica poartă nume de prinţesă britanică, povestea se complică. Prinţul se face feţe-feţe şi involuează nefiresc, sub ochii tăi, la stadiul lui incipient- acela de broscoi. Şi tu îl întrebi de nebună ce şi cum, şi-l mai săruţi vreo câteva luni din lipsă de raţiune că poate-poate redevine prinţul tău. 

Ce am învăţat din povestea asta? Compatibilitatea dintre broscoi şi zgripţuroaice nu concură celeia dintre prinţi şi prinţese, chiar dacă prinţesa şi zgripţuroaica poartă nume regale britanice.


Cu drag, Diana.


vineri, 7 februarie 2014

Ce îi face pe bărbaţi să se îndrăgostească?

Am întrebat bărbaţii pe care i-am întâlnit, fie şi tangenţial în viaţa mea, ce anume îi face să se îndrăgostească şi, zău, dacă reuşesc să corelez răspunsurile lor cu realitatea văzută prin ochii multora dintre femei. Bărbaţii nu sunt mereu nişte copii neînţeleşi ce îşi doresc jucării poleile în aur, nu sunt egoiştii pentru care fericirea este o farfurie caldă sub ochi, nişte şolduri de îmbrăţişat şi un umăr moale pe care să-şi plângă insuccesele. Sunt fini observatori care îţi analizeaze zâmbetul, care vor să te ştie interesată de munca lor şi sunt dispuşi la autoreflecţie mai mult decât ţi-ai putea tu imagina. Bărbaţii sunt şi ei dispuşi să simtă contrar superficialităţii ce ne împinge pe noi, femeile, să îi etichetăm drept nişte copii în trupuri de adulţi ce au responsabilitatea socială de a ne face nouă toate metehnele.

"Ce te face să te îndrăgosteşti?"- a rezonat în mintea lor ca un imperativ al rememorării unei iubiri, ca o analiză succintă a legii atracţiei sau ca un stăvilar pus între sentiment şi cuvânt.

"La început sunt atras de zâmbet, de privire. Apoi, îmi vin în minte toate nebuniile ei, prima întâlnire, prima clipă în care am resimţit tensiunea dintre noi, prima ceartă, primele acuze, primele pasiuni împărtăşite. Pasiunile ei devin involuntar şi ale mele, iar ea îşi însuşeşte din mine. Iubirea nostră nu mai este ceva poetic sau fizic, ci un adevărat fenomen ce ne alimentează cu fericire pe amândoi. Mă îndrăgostesc treptat, dar ajung să trăiesc cu pasiune şi dăruire fiecare clipă alături de fata căreia la început i-am îndrăgit doar zâmbetul."-Mihai

"Era un timp când ochii mă făceam să mă îndragostesc de o persoană. Acum doar sufletul, felul în care gandeşte, inteligenţa şi spiritul artistic. Să fie cineva în faţa ta, în tren, să vorbiţi câteva ore şi, înainte de a coborî să îţi dai seama că simţi ceva pentru ea. Că. poate, te-ai îndrăgostit. De felul ei de a râde, de lejeritatea cu care vorbeşte cu un străin, de felul spontan în care îţi dă replicile. Şi să te întrebi dacă aşa ceva este posibil. Şi dacă îţi va fi dat să mai trăieşti şi a doua oară în viaţă. Prin urmare, ştiu de ce anume mă îndrăgostesc abia după ce mi se întâmplă. Aşa că: Trăiesc!" -Smokie

"O persoană. Fără o persoană nu exită aşa ceva. Şi mă îndrăgostesc pentru că îmi lispeşte ceva, îmi lipseşte acel moment în care nu trăiesc doar pentru mine, ci îmi fac griji sau mă gândesc şi la altcineva. Practic, mă îndrăgostesc atunci când nu mai sunt egoist şi-mi spun că pot dedica din timpul meu, din 24 de ore pe zi, pot da minute sau chiar ore, cuiva care îmi oferă în schimbul timpului ceea ce ar trece drept bucurie şi fericire. Faza întâi e momeala, văd dacă îmi place, dacă, preţ de câteva secunde sau minute, mă pot concentra doar la acea persoană. Dacă da, atunci gata, merită mai mult, merit mai mult. "- Răzvan

"Mă îndrăgostesc de caracterul şi inteligenţa unei persoane, de reciprocitatea de care dă dovadă. Depinde de fiecare ce îşi doreşte. Eu m-aş îndrăgosti de o femeie căreia văd că îi pasă de ceea ce fac, care ştie să aprecieze lucrurile mărunte, lucruri care sunt atât de importante." -Alex

"Nu ştiu, habar nu am. Nu au fost două la fel. Aştept să fie ceva altfel la ea, ceva care să mă surprindă, nu ceva tandibil şi să pun degetul pe el, fireşte. O femeie diferită e pentru mine, în mod clar. Nu o corporatistă clasică, nici nonconformistă. Câte un pic din fiecare. Inclusiv, să fie un pic împraştiată, dar să înţeleagă care e treaba cu ea pe planeta asta. Şi să aibă idei nebune în cap!" -Marius

"E un feeling care, dacă te loveşte, te loveşte. Poţi să stai cu mâinile în sâni şi să apară de te miri unde. De cele mai multe ori nici nu îţi dai seama că te îndrăgosteşti treptat şi te trezeşti... îndrăgostit orbeşte. "-Lucian

"De când ar putea fi un singur lucru de care să te îndrăgosteşti? E mult mai mult decât un proces. Dar, pot răspunde aşa: Fragilitatea.Îmi place să ştiu că ea are nevoie de îndrumarea mea, de ocrotire."- Mihai

"Primul lucru de care mă îndrăgostesc este mireasma ei pentru că am o memorie olfactivă bună, ca mulţi oameni de altfel, iar apoi mă îndrăgostesc de eleganţa feminină, fiindcă e aşa tare să ai o atitudine de vulpe retro. Şi, ca să răspund subiectiv la întrebare, mă îndrăgostesc fiindcă am nevoie de asta, sensibilitatea mea atrage dragostea ca un magnet. Se pare că cu cât trăiesc mai mult dragostea, cu atât am nevoie de ea din ce în ce mai tare. Sunt o victimă, dar îmi place. Sunt un anxios căcăcios, dar e fain. Ai voie să faci chestii când eşti îndrăgostit." -Andrei


Bărbaţii aceştia trăiesc, au trup, oase şi creier. Par nişte fabulaţii ingenioase, dar sunt realitate. Mâine e posibil să te loveşti pe stradă de unul dintre ei.

http://www.wallsave.com/wallpapers/1920x1200/men-in-black/624540/men-in-black-one-last-kiss-happy-love-military-photography-624540.jpg

marți, 4 februarie 2014

Mă bate o idee pe la 3 noaptea

Mă bate o idee dar nu ştiu în ce formă să o expun.

Se făcea că într-o iarnă ce debuta cu întarziere după sfintele goliri de rafturi din magazine, într-o ţară din Balcani, pe capii ţării îi apucă schimbarea. De parcă ar fi făcut curăţenie generală de ochii soacrei sau ar fi fost presaţi de timp ca fata bătrână la măritat, dragii de ei se întâlniră şi se sfătuiră să schimbe Codul Penal, Constituţia, că, doar, codurile de ninsori şi viscol făceau ca trenul.

Na, şi oamenii se împiedicau pe stradă, peste noapte, de foşti deţinuţi de te miri ce soi ales. Violatori, hoţi, proxeneţi, corupţi, şantajişti se înfrăţeau cu oamenii curaţi şi propagau credinţa dreaptă a zăbrelelor din penitenciar. Întemeiau familii, făceau copii, îi îmbrăcau (te miri din ce bani) şi îi învăţau de-ale vieţii. Recidivarea le stătea ca o ispită în ceafă şi grăia nu numai pentru ei, ci pentru toţi cei ce îi întâlneau. "Ia uite-l, măi, pe Maricel, a violat-o el pe fata lui Nea Gheorghe, dar uite ce fălos este. Nu l-a chinuit închisoarea. Ba, chiar, l-a întremat, că nu avea tac-su bani de trei mese pe zi să-i dea flăcăului. Şi bine i-a făcut fătucii ăleia că a făcut-o muiere că era urâtă, săraca, n-o lua nimeni."

Vorba unui bun prieten (al cărui nume nu îl spun, de-a dracu' ce sunt!!!), dacă nu aveau bani de puşcării puteu să facă parteneriat public-privat. Dar, neh, exista riscul ca în acest fel să se ispăşească de prostie şi nu dă bine.

Şi constituţia e cu ţiplă pe coperte, principiu nou şi ţară veche. Ce ne facem_ Îi ţinem pe unii mai mult pe la pârnaie în stadiu preventiv, îi excluem pe alţii de pe scena politică (Avocatul Poporului), că doar au mţnă liberă să măsluiască pe alte părţi, mai o virgulă, mai un punct, mai au Avocat al Poporului în vreo mie de alineate.

Şi aşa trăim un boom de schimbăride parcă s-ar prefigura vreo nouă intrare în vreo UE sau mai ştiu eu ce drăcovenie. Hai, pa!

duminică, 2 februarie 2014

Nu hormonu' bate neuronu'

În primul an de facultate, m-am jucat de-a publicitatea un semestru. Şi, pentru că mi-a plăcut tare, m-am mai jucat şi prin vară vreo săptămână. Teoria ţi-o mâncam pe pâine, dar, zău, dacă mă puteam dumiri ce să scriu la comentariul de reclamă.

Cu toate astea, am rămas cu o matrice mentală a ceea ce înseamnă publicitate: cercetare, marketing, creativitate, ingeniozitate şi, toate acestea fără a se ignora (imperativ!) simţul penibilului. Nu de alta, dar ajungem să ne întrebăm care e legătura dintre hormoni, neuroni şi păine.

Iniţial m-am gândit la clişeul mamei mele: pâinea prosteşte. Dar nu găseam legătura dintre prostie şi hormoni. Şi cu pâine şi fără pâine, şi deştept şi prost, hormonii tot tropăie. Iar eu, invariabil de fluctuaţiile hormonale, nu voi cumpăra pâine! Nu sunt motivată să cumpăr aşa ceva  de la o firmă care îmi spune că hormonul bate neuronul, în reclamă este un tâmp şi un obez, iar despre o bucată de cocă din făină sunt făcute aluzii nelipsite de erotism.

Povestea reclamei este aceasta: Calfa de brutar, cu tulei la bot şi faţă de tâmp, se chiorăşte după o duduie brunetă, în timp ce brutarul bătrân, mustăcios şi burtos îi spune nu ştiu ce despre pâinea neagră. Şi tăntălăului îi stă capul la femei, auzi la el...

O vorbă din popor spune simplu: O jumătate de pâine e mai bună decît niciuna. Eu aş spune că o jumătate de minte e mai bună decât o jumătate de pâine.

sâmbătă, 1 februarie 2014

Prostia nu se confundă cu fineţea oricât de mult ar da din pleoape

În bula de Rai a etaloanelor de frumuseţe, rimelul ia locul culturii generale, iar pantofii stileto, prestanţei. Şi cum politica nu se face fără push-up, partizanul femeilor de pe sticlă este brandul cu nume de consoartă de fotbalist. Nu încerc să schiţez portretul-robot al succesului îmbrăcat în fustă, ci prezint, doar, ce îmi stă sub ochi orice suport media aş avea în faţă.

Sunt buimacă. Mi se întâmplă să confund specificul emisiunilor. În spatele prezidiului văd ce-am văzut cu-o seară în urmă la Capatos şi, probabil, ce aş fi putut vedea (cât permite incadratura restrânsă focalizată pe... anumite organe) pe alte posturi cu te miri ce alt caracter.

Şi rămân în colţişorul meu de cameră şi îmi spun că totu-i apă şi pământ. Eh, oricum, pentru cei ca mine, prostia nu se confundă cu fineţea oricât de mult ar da din pleoape. De dat din alte mădulare nici că este cazul...

Tinerii te iubesc, România!


România e codaşa Europei. Sistemul de guvenare, investiţiile, sistemul bancar, infrastructura, totul în România se confundă cu negura. Niciun sens în aparenţă.

Nu ne încredem în vot, nu suntem mulţumiţi de salarii, nu avem pensii, nu trăim, abia dacă vieţuim. Şi cu toate astea, tinerii îşi mai iubesc ţara! Poate pentru că aşa au fost învăţaţi de părinţi, poate pentru că nu au avut posibilitatea de a emigra şi ar fi fost un exerciţiu mult prea dificil să-ţi huleşti neîncetat ţara. Şi, tinerii ăştia despre care vorbesc, nu se încred ca turmele la păscut în ciobănaşul care ştie el tot şi toate, tinerii ăştia sunt conştienţi că o ştampilă pe buletinul de vot nu schimbă gloata. Schimbă, cel mult, ciobănaşul cu altul mai rotofei şi cu limba mai slobodă. Că, doar, ne uităm peste umăr şi vedem clar cum stă treaba. Omul de rând îşi mătură coteţul sau pupă-n dos, că aşa-i la noi frumos.

În tot acest peisaj, sunt la îmbogăţiţi peste noapte...Dumnezeu cu mila Lui să-i poată număra. Nişte scorţoşi îndopaţi pentru care o genuflexiune e sport extrem, iar eticheta pomezeşte frumos caracterul. Niciun şfanţ nu ar arunca pentru măturătorul de la colţ căruia şi lui îi dictează moştenirea genealogică că-i timpul să-şi ia nevastă, să-şi facă un copil. Da' n-are cu ce, sărmanu'. Femeia îi  trebuie nuntită, luată de la mă-sa, dusă într-o casă, copilul hrănit şi îmbrăcat, că statul stă pe loc şi abia de-ţi dă 42 de lei să-i iei copilului o banană.

Cu optimism, Iulian deszăpezeşte Bucureştiul, în timp ce Alex îi duce cu maşina personală pe oamenii nevoiaşi la gară, la spital, la rudele ce au nevoie de un ajutor. Benevol. -fără a aştepta mai mult decât un mulţumesc şi o strângere de mână, fără a contoriza faptele bune şi a aştepta ca omenia să îi propulseze în vreun post sau să îndeplinească valenţele vreunei reclame personale.
Iulian a curăţat trotuarele Bucureştene cu lopata. Piaţa Operei, Bulevardul Carol, Piața C.A. Rosetti și Calea Moșilor, Baba Novac şi străzile adiacente. Cu drag de ţară şi spor. I s-au alăturat şi alţi voluntari, a venit presa să îl filmeze, s-au scris articole. Ce nu s-a auzit este că omul ăsta aşa a ales el să manifesteze. Nici el nu e mulţumit, nici el nu are buzunarul îndestulat, dar el este Om. Nu s-a automatizat şi încă speră la o schimbare venită din rândul oamenilor. Ce-i drept, cu o deszăpezire nu se face România virtoasă, dar această deszăpezire poate sta drept exemplu.

Alex Bobes este un alt vizionar al unei lumi mai bune, mai frumoase. Rămâne în ţară pentru că pe buletinul lui e tricolorul. Pentru că îi e drag de oamenii aştia îndobitociţi de sistem şi, când îşi vede mâinile puternice, îşi spune că poate face ceva pentru ei. Alex avea speranţa că prietenii lui se vor mobiliza şi îl vor ajuta să facă un bine proporţional cu entuziasmul lui. Dar aceştia s-au dat în lături. TAXI GRATIS, proiectul lui, presupunea timp, bani, dăruire şi maşină. Se gândea să plătească, ca salariat, pe cineva din banii lui pentru ca, cot la cot cu el, să transporte oamenii ce nu îşi pot permite să comande un taxi. "E uşor să faci rău", spune el. Şi, pentru că niciodata nu a optat să se culce pe o ureche şi nu a conceput ca dorinţele lui să nu devină realitate prin forţe proprii, a ales să facă bine de unul singur. Pe lângă job, chiria pe care şi el o plăteşte şi cheltuielile aferente oricărui tânăr, în viaţa lui există şi TAXI GRATIS.



TAXI GRATIS este un proiect umanitar, care vine în ajutorul oamenilor cu probleme financiare şi medicale.

Şi, când există astflel de oameni, cum să poţi sta cu mâinile în sân şi să nu faci ceva?! Cum să nu simţi pulsând solidaritatea latentă din tine?!Cum să treci nepăsător prin viaţă fără a lăsa vreo urmă fie şi în inima neajutoratului pe care soarta ţi l-a scos în cale. 


Alex este un exemplu, Tu poţi fi următorul!

vineri, 31 ianuarie 2014

S-a găsit ac de cojocul cântărilor bisericeşti



Cine s-ar fi gândit că va veni timpul în care un ţambal va rivaliza cu Gloria in Excelsis Deo, cu bazantina ortodoxă sau cu noul val de gospel? Şi nu-i vorba doar de ţambal în povestea de faţă, ci şi de un grai de vrăbioară răguşită cu madulare bolnave (o să vă convingeţi că nu spun baliverne).

Daniel Dinescu este numele lui. (Zău, că nu ştiu dacă are casă la Corbeanca sau dacă a vazut Piaţa Universităţii în pragul vreunui Crăciun). N-are chip cioplit şi nici gura spurcată. E poet şi cântăreţ. Pune îndreptarul ortodox pe versuri şi preaslăveşte din zori şi până-n zori la cumetrii fel de fel. :)) Am putea spune că s-a găsit ac de cojocul cântărilor bisericeşti sau s-a născut un fenomen pe undeva prin vestul ţărişoarei noastre. (Şi nu, nu tot ce vine din vest e bun, au trecut vreo 25 de ani de când s-a dovedit că nu-i la locul ei gândirea asta.)

Şi-i place omului frumosul, îi plac maşinile scumpe, ochelarii de soare de fiţe, cămăşile roz, burtana dolofană, gelul de păr folosit fără zgârcenie şi, colac peste pupăză, a pus piciorul pe pământul sfânt de la Hollywood. (crezând că e holy)

Pe pagina de Facebook e baştan, băiatul, dar în suflet e curat ca lacrima. Face PR pentru Doamne-Doamne mai ceva ca BOR-ul  şi ca cele mai şmechere firme de PR din lume (asta, poate, pentru că are un client omniprezent şi omnipotent).

Iată-l în toată splendoarea:


O, şi să vedeţi câtă carismă AICI



Din coadă dă peşte sau din puţul aducerilor-aminte?

Dragule,

În noaptea asta scot condeiul sub lumina lunii şi pecetluiesc ce-am iubit, că doar aşa ne-a fost vorba, să ne scriem iubirea şi-apoi să o legăm în coperte poleite.

Vădit barocă, voi împleti iubirea de tine, revolta de tine, dorul de tine cu stima de sine, cu zborul de albine şi gemul de afine. Şi, cum despre amor nu poţi vorbi la timpul trecut- ar fi o blasfemie- pentru că tot purtătorul de chiloţi ştie că iubirea asta-i peste tot, că Domnul a dat, Domnul a luat, că iubirea asta-i Binele Suprem, Shamballa shambalelor, îţi voi spune tot ce simt!

Ah! Da' nu-i a bună, dragule! Mai bine mi-ai spune tu cu ce să încep! Cu prima plecare? Cu prima cafea? Cu schimbul de priviri? C-un sacou galben şi-o fustă de piele? Cu faţa plouată a unui bărbato-copil căruia i s-a cumpărăt jucăria mult-dorită? Cu oraşe-cetate sau cu peroane de gară şi minciuni cosmetizate?

Ce tentaţie narcotică resimt. Aş scrie -îmi umplu pămânii- despre tot amorul tău. (despre tot şi toate pentru toţi, din prea-plinul sufletului meu)

Vezi tu care îţi este scăparea... sunt eu deşteaptă şi mă prind când este cazul să introduc în basmul meu actantul următor: umorul.
Şi, na, unde-i vorba de umor e şi inteligenţă că nu-i treabă uşoară să te amuzi când ţi se mai înfige un piron drept în moalele capului. Şi nu-i floare la ureche să zâmbeşti politicos atunci când îţi vine să-i împungi pieptul omului din faţa ta cu pixul, telefonul, tigările, parfumul! Cu orice, în speranţa că îl doare! Şi spune, dragule,  cum să scriu despre noi? Să spun că am fugit ca şoarele de pisică inversând mereu rolurile? Sau că ne-am iubit ca iepurii şi ne era călduţ şi bine şi aşa avea să ne mai fie în Veci?!

Cu omorul e o trebă mai complicată. Că omorât mi-a fost timpul şi are să mai moară, pare-mi-se, că tot pe câmpiile unei iubiri voite roman mi-e mintea. Ştii cum îţi spuneam şi ţie: "Nu mi-au plăcut basmele când eram mică pentru că ştiam că urmează să le trăiesc." Rămâne să mă las adoptată de-un basm...Acum joc pasul pe loc într-o scenă din Frumoasa adormită. 

Păcat acum că nu ştiam pe atunci că speciile literale suferă schimbări de la un curent la altul. Cum nici arta nu mai e ce-a fost, aşa s-a prostituat şi basmul (vorba avangardistului: "Jos arta, căci s-a prostituat!").

Dragul meu, aştept răspunsul!
Ce unde să încep să scriu despre noi?
Din coadă dă peşte sau din puţul aducerilor-aminte?



Prinţesa nu-ştiu-cărui basm,
Diana



Nu mai e şpriţ în pahare...

S-a închis minunăţia de Taraf TV, a murit Mărioara Murărescu, vinul nu mai şpriţuie-n pahare şi la hore vlagă omul nu mai are. 

Că şi aşa-i ţara asta îngropată în nămeţi şi poporul îndoliat de morţile din Apuseni şi cohorta de românaşi condusă de nişte prostănaci, că fix de asemenea năcaz mai era nevoie ca să fie treaba treabă. Cine să le mai aline inimile RATB-iştilor din trafic ce se alinau deunăzi cu-o populară de prin cine-ştie ce cătun?! Cine să le mai descreţească frunţile navetiştilor blocaţi în nămeţi în vreo cutie de metal pe roţi? Un' te-ai dus tu, Mărioaro, să faci emisiuni folcloristice şi unde fugit-a antidotul tristeţilor prelungi, Tarafu' din televizor?! 

Că mare gol lăsaţi în suflet... O mai avea românu pe Niculina Stoican, da' nici ea nu-i oblăduită de vreo rugă pioasă. Cu consortul la răcoare şi cu hula meritată de bărbate-său în spate, ce să mai cânte de alinare săraca femeie?! Despre evaziune fiscală? Judecători? Sentinţe? N-are farmec...


miercuri, 29 ianuarie 2014

Pentru că sistemul trebuie să fie o pavăză în faţa morţii

Se moare pretutindeni în tempoul unui pendul absent de sub ochii tăi. Se moare scurt, fără zarvă şi fără vreun ritual original al jalei şi al chinului. E un exerciţiu respectat cu scrupulozitate de când lumea şi pământul. Sau de când pământul s-a deprins să ne înhaţe. Cu tot cu vise, cu ambiţii, orgolii şi iubiri. Dar moartea asta se întreabă, oare, ce-am fi realizat dacă nu ne-ar fi luat... E o logică naivă, ştiu, dar mi-e imposibil să cred că moartea-i lipsită de noimă sau că noima asta rudimentară pe care abia de-o zăresc are moarte.

Ce mă sperie mai tare este că se moare cu zilele-n sac. 

Când nu exista leac pentru cancer, când nu exista medicină specializată şi nici ureche de înţelept nu auzise de penicilină, închideai ochii resemnat la 20 de ani că aşa ţi-a fost data, să mori de la stat în curent sau de la o tăietură infectată. Când singurul ştiutor de doftoriceală era la 3 sate şi nămeţii erau cât soba de chirpici mai zic: aşa fuse vrerea ălora de Sus.

Dar, pe bună dreptate, să mori cu abilitatea şi harul (laic vorbind) de a salva vieţi pentru că un avion nu a fost reparat corespunzător nu-mi sună a moarte curată. Să mori având alături organe încă vii ce urmau să alimenteze alte vieţi îmi oferă un nou motiv de revoltă. Să mori pentru că eşti conştient că serviciu 112 e o mare măscăreală şi să apelezi la un prieten care, la rândul lui, să îl contacteze pe un altul şi tot aşa până ajunge zvonul unei potenţiale viitoare morţi la Arafat mă doboară. (Apropos de Arafat, ăsta-i un fel de zeu mitic al ministerelor şi celulelor de criză, văd. Cum se sparge un ulcior, el e omul potrivit care să strângă cioburile. Mai că l-aş vedea pe-un altar pictat de-a dreapta Tatălui. O, nu, NU! Am greşit! Locul i-a fost deja alocat lui Becali şi, cu toată stima, e vorba de altă ierarhie de valori în cazul de faţă. Cert este că Arafat e băiat bun la toate şi a făcut pentru ţara lui de adopţie cât nu au făcut nşpe guverne până acum.) Deschide omu' paranteze dar le mai şi închide. Şi, cum e şi firesc, să nu găseşti nişte oameni în era telefonul deştept, e cireaşa de pe tort. (mă feresc cât pot de cinismul de a spune, în cazul unei morţi, bomboana de pe colivă).

V-a plăcut să huliţi dobitocenia unui întreg sistem (care, într-o formă sau alta, vă plăteşte salariile). V-a mers bine să comentaţi subiectul şi să scoateţi toată seva ce putea fi potenţată în rainting. Aţi jucat moartea a doi oameni ca pe Wall Street. Şi v-aţi făcut meseria. 

Ce vreau eu să spun este că se va mai muri şi mâine, se moare şi acum. Voi, cei care relataţi despre moarte vă veţi face meseria cum ştiţi mai bine. Medicii ce vor lupta să nu aveţi voi o ştire însângerată vor face la fel. Cu dăruire, Cu pricepere. Cu trudă.

În schimb, sistemul va urma aceeaşi regie din Kafka.
Sistemul ăsta are nevoie de-o matematică aplicabilă. Are nevoie şi el de oameni iscusiţi. Şi,virtuoşi. Şi dedicaţi. Oameni ce îmbrăţişează o meserie cu buzunarul gol şi cu inima. Da! Oameni care îşi îmbraţişează meseria cu inima!

Pentru că sistemul trebuie să fie o pavăză în faţa morţii!

marți, 21 ianuarie 2014

5 paşi spre moarte în România

1. Nu plăteşti dijmă morţii, ci plăteşti taxe statului, aşa că ai dreptul să mori de moarte bună, nu să zaci în frig în propria băltoacă de sânge butondând telefonul pentru a cere ajutor.

2. Nu scoţi bani din buzunar pentru aparatură care prinde în capcană prin semnale GSM hoţi dacă aceeaşi aparatură nu te poate salva şi pe tine.

3. Nu promiţi viaţă unui pacient pariind pe viaţa a 7 persoane şi pe un avion scos de la naftalină.

4. Nu mori fără să te asiguri înainte că Banciu nu are de tratat un subiect ca unirea Moldovei cu România şi statutul curvei şi, din această cauză, nu îţi poate comenta şi ţie moartea.

5. Şi, în aceeaşi ordine de idei, te întorci de pe-o parte pe alta în groapă când îi auzi pe craii din Băneasa făcând anchete pe seama ta şi pompând baliverne la raiting.

luni, 20 ianuarie 2014

Îmi truchez reacţiile ca şi când mi-aş retuşa urma de tuş de pe pleoape.

Sunt epuizată. Resimt cum fiecare fir de păr mi se dezintegrează şi, treptat, prevăd că nu va mai rămâne nimic în urmă. Simt timpul cum trece prin mine şi peste mine. Lasă urme nerotunjite la colţuri, lasă experienţe tăioase şi ma lasă fără simţuri. Soarta asta vrea să facă din mine un ins abrutizat şi vulgarizat în sensul de impasibil. Şi eu chiar vreau de la viaţă SĂ SIMT. Şi nu mă împotrivesc niciunei noi experienţe şi nu spun pas niciunei năluci ce se aseamănă câtuşi de puţin cu fericirea.

Dar de aici şi până la a avea parte de un zâmbet autentic e cale lungă. Îmi truchez reacţiile ca şi când mi-aş retuşa urma de tuş de pe pleoape. Mi-am pomezit în aşa măsură acţiuniile sociale încât mă întreb care sunt de fapt eu. Să pună mâna pe piatră şi să arunce în mine cel ce nu s-a confruntat nicicănd cu adormirea sinelui şi cel ce nu a alergat orbecăind în căutarea identităţii. Să arunce cu piatra şi apoi să mă ajute să mă ridic. Poate că mă voi găsi.