sâmbătă, 29 martie 2014

Economii sentimentale

Iubeşte-o prudent şi econom în depozite la lună. Oricum, nu te vei îmbogăţi din dobândă. Nu vei construi palate de pe urma iubirii de ea, aşa că joacă ruleta rusească legat la ochii şi acceptă-ţi că tu niciodată nu vei scrie regulile jocului. Şi nici ea nu o va face. Veţi fi doar doi pariori ce şi-au ales aceeşi carte. Dama de pică poartă noroc în dimineţile de primăvară când jocul se dă pe aşternuturi mototolite şi infuzie de plante aburind pe aragaz. Pe aşi alegi să joci în nopţile cu lună şi miraj de salcâm în nări. Nu aveţi nevoie de flanele cu mâneci lungi pentru a vă scoate aşii din mâneci. Aveţi nevoie de o bună gestiune a fiirii, curaj şi inconştienţă şi ...şi fler.

Femeii dă-i posibilitatea de a ţine frâiele, iar tu jongrează din umbră. Cu tact şi asumare. Cu dragoste de ea şi, paradoxal, cu ochii larg deschişi. Dă-i iluzia libertăţii şi impregnează-i în minte primul sărut. O vei face a ta.

Cu toate acestea, şi muza ta, încorsetată, elegantă şi barocă din vârful părului până la glezne joacă după acelaşi principiu. Te va îneca în fervoare, îşi va purta capul pe spate, va ofta, va implora, apoi îşi va scoate din tolbă pozitivismul învăţat încă din faşa mamei atunci când o auzea pe aceasta că iubirea este un miraj.

Şi miraj va fi pentru amândoi "de-a joaca de-a valma cu hazardul".


joi, 27 martie 2014

Bizar

Am pasiuni bizare şi îndeletniciri absurde. Spăl merele de două ori înainte de a le mânca şi nu suport urzicile şi bananele. Bananele au gust de Fervex, iar urzicile de mască de păr. Culoarea ochilor este condiţie pentru a-mi fi prieten, iar modelul demodat al curelei de la pantaloni un impediment în a mă săruta vreodată. Sunt o fixistă nebună ce se joacă de-a îmblânzitorul citadin de fiare. Isc războaie interioare şi domolesc potopuri. Tălmăcesc dorinţe şi inventez imperative. Iar imperativele mele devin cât ai zice "Diana" realitate.

În clasa a 12a am injectat un pui de la Mege Image cu cerneală şi am extras cuvinte de sub a dânsului târtiţă. Mirosea de se perpelea toată instituţia catolică, dar m-am făcut cu un zece. Meritat şi dat! La facultate, primul meu reportaj a fost despre spitalul de nebuni. Dezvoltasem o pasiune pentru bancurile cu bebeluşi. Iubeam şi iubesc filmele cu nebuni şi, zău!, îl înţeleg pe Van Gogh. Absurdul mă hrăneşte când plictisul mă usucă. Şi tare mi-e dor să mi-l mai fac prieten pe Poe din adolescenţă cănd eram determinată să traversez lumea sub rolul unei excentrice fără noimă îmbătată cu vise prefabricate de beletristică. Ancheta mea de la facultate va fi despre repatrierea morţilor. Am în plan vreo 2 stand-up-uri la pompe funebre, unul la Consulat şi unul la IML. Ce-i drept, mi-a scos-o viaţa în cale pe Raluca, aşa că am noroc de-o îngerească prietenă care empatizează cu nebunia mea. Licenţa mi-o doresc în teveu, cu reportaj, reportaj despre vampirismul patologic şi antropogie mioritică.

Bizarul mă alimentează cu idei şi ideile se transformă în fapte. Jonglez cu mintea ta, promit! Dar, lasă-mă să o îmblânzesc mai întâi pe a mea. Te pup! Pa-pa!

vineri, 21 martie 2014

Femeia se pune singură la cratiţă

Băi, e clar! A bătut gongul maturităţii şi a dat seriozitatea peste mine. Mi-am propus să slăbesc şi nu am rămas cu propunerea în sac. Mi-a fost scris în frunte ca înainte de împlinirea a 21 de primăveri să învăţ, în sfârşit, să folosesc maşina de spălat, să îmi fac patul şi să gătesc salată fără să îmi tai toate degetele. Nu îmi vine să cred că s-au întâmplat toate astea. Mi-am mai propus eu şi altele, dar au rămas la stadiul de propunere. Acum lucrez la stil, dicţie, postură, toleranţă şi stimă de sine şi... 

Acestea fiind spuse, trebuie menţionat că am planuri mari de copil mare. Voi învăţa să gătesc ( GĂTÍ, gătesc, vb 3. Tranz. A face, a prepara mâncare (prin fierbere, prăjire etc.)! Pe princiul <Make a pie for your guy!>, voi învăţa să gătesc! Cine ştie, până mă deprind cu spartul ouălelor, tăiatul verdeţurilor şi domolitul flăcării de la aragaz şi, între timp, apare şi guy-ul. Şi, poate, mă îndrept fără nicio ezitare spre momentul primei plăcinte gătite slavă iscusinţei mele. Mai mult de atât, voi face cumva şi voi fuma mai puţin! Substitui eu cu ceva mai deştept şi mai puţin nociv nenorocita asta de nicotină! Îmi cumpăr pantofi la fiecare pachet de ţigări nefumat. Asta ar însemna să fac şi din portbagajul maşinii lui tata tot dulap de pantofi, nu de alta, dar maşina mea e ticsită de papucei, ghetuţe, prostiuţe. 

Şi să vorbim despre gătit. Azi mi-a pus singură pe grătarul cu bulină roşie şi striaţii o bucată de piept de pui. A sfârâit, mi-a dat palpitaţii. Au ieşit aburi denşi, mirositori, am dat să fug. Bunica mea mi-a spus că e normal ce se întâmplă. Că nu moare nimeni de la o friptură. Mai că am crezut-o. M-am convins de-a dreptul abia când friptura a ajuns în farfurie printr-o minune înfăptuită de providenţă prin mâinile mele. Era potrivit de sărată, de pătrunsă, de arătoasă. 

Mai că aş repeta şi măine cascadoria asta cu sutienul de pui pe grătar. Dau un acatist până mâine. Aşa se întâmplă când femeia se pune singură la cratiţă.

miercuri, 19 martie 2014

Oaza mea de duh

E un duh pentru fiecare dintre noi în primăveri. E o înviere absconsă pe care doar cei iniţiaţi o pot numi. Oaza mea de duh este în serile de primăvară în care mă încăpăţânez să nu port eşarfă, iar vântul, vântul îmi dezmiardă părul, urechile, clavicula. Să îi dau un nume nebuniei acesteia ce îmi îmbrobonează pielea ar fi o greşeală pe care nu mi-aş putea-o asuma. Să o numesc sensibilitate sau dor ar însemna să îi restrâng universul de definire. Poate, dacă i-aş spune iubire, aş fi pe aproape, dar aleg să nu o numesc.

Primăvara şuieră aiuristic prin mine. Sunt revoltă înnobilată cu har. Mi-e vântul părinte şi verdele spirit...
Jur, nicicând n-am să mor!


vineri, 14 martie 2014

Nu e osânda prea grea...

Ştiu ce îmi doresc mai mult decât oricând. Să muncesc fără a-mi ţine ochii lipiţi de ceas şi să aţipesc într-un tîrziu în strânsoarea unor braţe calde înnebunite de iubirea de mine. Îmi doresc preţuire şi vers. Vers ce vibrează dincolo de cearcăn, dincolo de lacrima din colţul ochiului, dincolo de zgomot şi cotidianul abrutizat. Nu sunt o sensibilă şi nu trăiesc într-o lume utopică paralelă celeia pe care toţi o cunoaşteţi prea bine. Vreau să trăiesc cu nebunie fiecare palmă luată pe nedrept din partea vieţii. Nu mă dau în lături în a lupta cu angoasa chipurilor ce mă înconjoară. Nu mi-e frică de necunoscut. Dar ştiu că aş fi pe deplin fericită având îmbrăţişarea lui.

Viaţa de dincolo de pragul casei nu este o joacă. Dacă ţi-ai permit vreodată să o consideri aşa, bucură-te! Mergi pe stradă înfrumueţându-te cu zâmbetul naiv, încă. Cumpără-ţi tone de stilleto şi de farduri şi descoperă-ţi farmecul. Mai încolo, când ţi se va revela adevărata luptă, îţi va fi mai greu. Acum, îmbrăţişează cu dedicare orizontul şi fă-ţi-l prieten. Trăieşte cu bucurie liniştea dinaintea furtunii. Căci va veni, negreşit, furtuna. Nu sta în gardă! Îţi vei obosi umerii dinainte de a simţi jugul. Şi, de ce ţi-ai încreţi de pe acum, fără rost, fruntea?!

Eu trăiesc dorul unui refugiu acum. Şi îi ştiu prea bine forma şi chipul. Ca pe o morgană îl vad când şi când în faţa mea. Când, voluntar, mai fac un pas, dispare. Apoi, apare şi îmi sedează, parcă, dorul. Frumos spunea Ionel Teodoreanu Mi-e dor de mine cu sufletul altuia. Frumos şi atât de adevărat. Eu port cu mine acel suflet. L-am agăţat dintre mii de alte suflete şi mii de alte cafele menite să dezgroape eu-urile în căutare de a fi completate. Mi-e dor de regăsirea chinestezică a acelui suflet. Să prindă trup şi să mă iubească prin întreg trupul. Să mă bucure cu mâinile, cu gura, cu ochii. Şi, apoi, să se decorporalizeze şi să mă lase să-l port în tăcere. Da, Suflete! Asta îmi doresc. Să te port şi să te iubesc în tăcere.

Nu e osânda prea grea. O pot duce. Dar am nevoie de un refugiu...

marți, 4 martie 2014

Fericirea, cartea mea apocrifă

Confundăm libertatea cu exercitarea unui unic drept şi el mărginit. Acela de a ne alege momentul în care să executăm ordinele. Şi ne imaginăm că fidelitatea într-o relaţie ne leagă la ochi, ne pune ştreangul de gât şi capul la bătaie. Pe naiba! Să fii fider presupune să admiri şarmul frumoasei de vizavi şi să o doreşti tot pe iubita ta. Să iubeşti înseamnă să îi vorbeşti frumoasei fără să te înroşeşti ca un crevete opărit şi fără să te bâlbâi ca un bleg. Când intri într-o relaţie nu închizi ochii şi te laşi purtat de partener, ci analizezi perspectivele drumului vostru comun alături de el. Odată ce devii pasiv, rândunica de lângă tine îşi ia zborul spre alt păsăroi.

Astăzi am fost o chestie browniană albastră aiurând despre ce e bine şi ce e rău, destre cum îţi construieşti singur fericire şi despre cum fericirea trebuie mâncată tacticos cu linguriţa pentru dulceaţă. Şi, fireşte, cheseaua de fericirea e suficientă chiar dacă este mică. Astăzi am vorbit mult de dragul de a mă asculta şi de a-mi cosmetiza cumva tristeţea, frustrarea. Sunt zile în care te trezeşti de dimineaţă şi îţi spui că eşti pregătită pentru un nou început. Te arunci asupra primului suflet ce pare a vibra în acelaşi tempo cu al tău. Te îndrăgosteşti de ipoteze prea puţin plauzibile, te încrezi în semne, adormi cu buzele încleştate şi îţi imaginezi umerii prinşi în stânsoarea braţelor lui. Freamăţi în vis. Scrii despre freamăt. Apoi, îl trăieşti.

Şi, apoi, te trezeşti. Şi devii o chestie browniană albastră aiurând despre fericire ca despre o carte apocrifă contestată de multi.

luni, 3 martie 2014

Această postare conţine plasare de produse

Îmi pomezesc obrajii şi mă fandosesc mai ceva ca o vasilcă împodobită de Anul Nou. Fac rabat involuntar de la bun gust şi mă decorez cu toate gablonţurile din casă. Îmi exersez meticulozitatea făcând apel la tuş şi la creion de buze, iar roşul acela de sânge tot nu-mi pare destul de ostentativ, Nu mă lepăd de eşec cu kilu' de fond de ten, da' nici nu-mi accept să nu încerc. Mai c-un toc, mai c-un umăr gol poate-poate primesc obedienţa sorţii şi-mi apare sub ochi vreo urmă de fericire. Nu vând ambalaj, ci conţinut în poleială lucioasă.

Înainte de a ieşi din casă mă descotorosesc de prea-multul sclipicios, nu de alta, da-i prea de tot şi mi-e să nu orbesc privitorul. Mă simt la petrecerile din ultimul timp ca într-un spot cu plasare de produse. Produsul are o legătură tangenţială cu producţia şi, dacă e chiar ca nuca-n perete, se trage cumva de păr scenariul şi se face cumva încât să fie "din acelaşi film".

Sunt invitată de prieteni ce îşi îndeplinesc cu dedicare rolul de retaileri pentru fericire până în clipa dinaintea tranzacţiei. Mă prezintă ca pe o prinţesă abia încoronată, mă descriu făcând apel la cifre mai ceva ca la cumpărarea unui miel de Paşti şi mă dojenesc cu vădită făţărnicie. Eu las de-o parte fanfaronada de puicuţă plăsticoasă şi pretind valori. Şi aici apare nefericirea. Renaşte ca păsărea Phoenix din cenuşa nefericirilor anterioare. Că, doar, mi-am jurat să nu mai calc în străchini şi să nu mă mai mulţumesc cu puţin. Vrea şă mă simt protejată, motivată, antrenată şi înţeleasă în schimbul dedicării mele. Nu îmi pun în galantar atuurile dacă ştiu că piaţa e frecventată de lichele, aşa cum, nici când eram mică, nu îmi scoteam jucăriile în faţa blocului dacă ştiam că nu vor ieşi copii manieraţi, frumoşi şi apretaţi la joacă.

Şi cum m-am deprins cu jocurile variabilelor la bursa de fericire, aştept să se mizeze mai mult pe-o cafea şi-un suflet învelit în poleială lucioasă.

Să fie cu noroc!

duminică, 2 martie 2014

Personaj naiv, caut poveste

Copilă în corp de femeie cu şolduri late şi depresiuni cu măiestrie sculptate. Copilă ce expiră tutun cu o mimică bizară pe chip. Copilă cu nostalgia primei dimineţi cu miros de cafea şi umeri acoperiţi de cămaşă cu nasturi pe partea dreaptă. Copilă de lut şi de duh. 

Schiţez personajul cu scrupulozitate: Îi pudrez obrajii şi fruntea în cărămiziu-domol, îi îndulcesc încheieturile, umerii şi gâtul în vanilie şi lavandă, iar părul... părul i-l las să jongleze nebun cu vântul. Pe fata asta, pe copila asta de lut şi de duh, o voi face personajul meu naiv. Îşi va căuta singură povestea dincolo de hotarul tangibil al iubirii unui unic bărbat. Va învăţa paşii lenţi şi tempoul unui vals al aducerilor aminte, va aiura narcotic în umbre şi vibe-uri de tehno, va descânta cu buricele degetelor coaste bărbăteşti şi clape de pian, apoi ecoul atâtor diafane muzici o va tulbura într-atât încât va căuta liniştea. 

O va găsi în braţele unui povestaş avid de inspiraţie. Ea îi va fi copilă, amantă, mama. Toate cu un singur preţ. Acela de a o face parte din poveste. Să o scrie în cele mai iscuite cuvinte, să o descânte în cel mai literaturizat mod. Venus de piatră pe piedestalul creaţiei şi îndrupare de carne cu suflu şi zvâc în mâinile artistului.

"Eşti mai frumoasă în realitate. Iar realitatea e mai frumoasă ca năzuirea."- îi va spune el. Îi va lua palmele într-ale lui, le va face căuş şi va sorbi nectar zeificat. Limba lui va pecetlui linia vieţii ei. Nervurile toate se vor curma când vor întalni limba lui...

De atunci, povestaşul a devenit scribul credincios al copilei de lut şi de duh.