S-a găsit ac de cojocul cântărilor bisericeşti

Cine s-ar fi gândit că va veni timpul în care un ţambal va rivaliza cu Gloria in Excelsis Deo, cu bazantina ortodoxă sau cu noul val de gospel? Şi nu-i vorba doar de ţambal în povestea de faţă, ci şi de un grai de vrăbioară răguşită cu madulare bolnave (o să vă convingeţi că nu spun baliverne).

Daniel Dinescu este numele lui. (Zău, că nu ştiu dacă are casă la Corbeanca sau dacă a vazut Piaţa Universităţii în pragul vreunui Crăciun). N-are chip cioplit şi nici gura spurcată. E poet şi cântăreţ. Pune îndreptarul ortodox pe versuri şi preaslăveşte din zori şi până-n zori la cumetrii fel de fel. :)) Am putea spune că s-a găsit ac de cojocul cântărilor bisericeşti sau s-a născut un fenomen pe undeva prin vestul ţărişoarei noastre. (Şi nu, nu tot ce vine din vest e bun, au trecut vreo 25 de ani de când s-a dovedit că nu-i la locul ei gândirea asta.)

Şi-i place omului frumosul, îi plac maşinile scumpe, ochelarii de soare de fiţe, cămăşile roz, burtana dolofană, gelul de păr folosit fără zgârcenie şi, colac peste pupăză, a pus piciorul pe pământul sfânt de la Hollywood. (crezând că e holy)

Pe pagina de Facebook e baştan, băiatul, dar în suflet e curat ca lacrima. Face PR pentru Doamne-Doamne mai ceva ca BOR-ul  şi ca cele mai şmechere firme de PR din lume (asta, poate, pentru că are un client omniprezent şi omnipotent).

Iată-l în toată splendoarea:

O, şi să vedeţi câtă carismă AICI

Din coadă dă peşte sau din puţul aducerilor-aminte?

Dragule,

În noaptea asta scot condeiul sub lumina lunii şi pecetluiesc ce-am iubit, că doar aşa ne-a fost vorba, să ne scriem iubirea şi-apoi să o legăm în coperte poleite.

Vădit barocă, voi împleti iubirea de tine, revolta de tine, dorul de tine cu stima de sine, cu zborul de albine şi gemul de afine. Şi, cum despre amor nu poţi vorbi la timpul trecut- ar fi o blasfemie- pentru că tot purtătorul de chiloţi ştie că iubirea asta-i peste tot, că Domnul a dat, Domnul a luat, că iubirea asta-i Binele Suprem, Shamballa shambalelor, îţi voi spune tot ce simt!

Ah! Da' nu-i a bună, dragule! Mai bine mi-ai spune tu cu ce să încep! Cu prima plecare? Cu prima cafea? Cu schimbul de priviri? C-un sacou galben şi-o fustă de piele? Cu faţa plouată a unui bărbato-copil căruia i s-a cumpărăt jucăria mult-dorită? Cu oraşe-cetate sau cu peroane de gară şi minciuni cosmetizate?

Ce tentaţie narcotică resimt. Aş scrie -îmi umplu pămânii- despre tot amorul tău. (despre tot şi toate pentru toţi, din prea-plinul sufletului meu)

Vezi tu care îţi este scăparea... sunt eu deşteaptă şi mă prind când este cazul să introduc în basmul meu actantul următor: umorul.
Şi, na, unde-i vorba de umor e şi inteligenţă că nu-i treabă uşoară să te amuzi când ţi se mai înfige un piron drept în moalele capului. Şi nu-i floare la ureche să zâmbeşti politicos atunci când îţi vine să-i împungi pieptul omului din faţa ta cu pixul, telefonul, tigările, parfumul! Cu orice, în speranţa că îl doare! Şi spune, dragule,  cum să scriu despre noi? Să spun că am fugit ca şoarele de pisică inversând mereu rolurile? Sau că ne-am iubit ca iepurii şi ne era călduţ şi bine şi aşa avea să ne mai fie în Veci?!

Cu omorul e o trebă mai complicată. Că omorât mi-a fost timpul şi are să mai moară, pare-mi-se, că tot pe câmpiile unei iubiri voite roman mi-e mintea. Ştii cum îţi spuneam şi ţie: "Nu mi-au plăcut basmele când eram mică pentru că ştiam că urmează să le trăiesc." Rămâne să mă las adoptată de-un basm...Acum joc pasul pe loc într-o scenă din Frumoasa adormită. 

Păcat acum că nu ştiam pe atunci că speciile literale suferă schimbări de la un curent la altul. Cum nici arta nu mai e ce-a fost, aşa s-a prostituat şi basmul (vorba avangardistului: "Jos arta, căci s-a prostituat!").

Dragul meu, aştept răspunsul!

Ce unde să încep să scriu despre noi?

Din coadă dă peşte sau din puţul aducerilor-aminte?



Prinţesa nu-ştiu-cărui basm,
Diana

Nu mai e şpriţ în pahare...

S-a închis minunăţia de Taraf TV, a murit Mărioara Murărescu, vinul nu mai şpriţuie-n pahare şi la hore vlagă omul nu mai are. 

Că şi aşa-i ţara asta îngropată în nămeţi şi poporul îndoliat de morţile din Apuseni şi cohorta de românaşi condusă de nişte prostănaci, că fix de asemenea năcaz mai era nevoie ca să fie treaba treabă. Cine să le mai aline inimile RATB-iştilor din trafic ce se alinau deunăzi cu-o populară de prin cine-ştie ce cătun?! Cine să le mai descreţească frunţile navetiştilor blocaţi în nămeţi în vreo cutie de metal pe roţi? Un' te-ai dus tu, Mărioaro, să faci emisiuni folcloristice şi unde fugit-a antidotul tristeţilor prelungi, Tarafu' din televizor?! 

Că mare gol lăsaţi în suflet... O mai avea românu pe Niculina Stoican, da' nici ea nu-i oblăduită de vreo rugă pioasă. Cu consortul la răcoare şi cu hula meritată de bărbate-său în spate, ce să mai cânte de alinare săraca femeie?! Despre evaziune fiscală? Judecători? Sentinţe? N-are farmec...

Pentru că sistemul trebuie să fie o pavăză în faţa morţii

Se moare pretutindeni în tempoul unui pendul absent de sub ochii tăi. Se moare scurt, fără zarvă şi fără vreun ritual original al jalei şi al chinului. E un exerciţiu respectat cu scrupulozitate de când lumea şi pământul. Sau de când pământul s-a deprins să ne înhaţe. Cu tot cu vise, cu ambiţii, orgolii şi iubiri. Dar moartea asta se întreabă, oare, ce-am fi realizat dacă nu ne-ar fi luat... E o logică naivă, ştiu, dar mi-e imposibil să cred că moartea-i lipsită de noimă sau că noima asta rudimentară pe care abia de-o zăresc are moarte.

Ce mă sperie mai tare este că se moare cu zilele-n sac. 

Când nu exista leac pentru cancer, când nu exista medicină specializată şi nici ureche de înţelept nu auzise de penicilină, închideai ochii resemnat la 20 de ani că aşa ţi-a fost data, să mori de la stat în curent sau de la o tăietură infectată. Când singurul ştiutor de doftoriceală era la 3 sate şi nămeţii erau cât soba de chirpici mai zic: aşa fuse vrerea ălora de Sus.

Dar, pe bună dreptate, să mori cu abilitatea şi harul (laic vorbind) de a salva vieţi pentru că un avion nu a fost reparat corespunzător nu-mi sună a moarte curată. Să mori având alături organe încă vii ce urmau să alimenteze alte vieţi îmi oferă un nou motiv de revoltă. Să mori pentru că eşti conştient că serviciu 112 e o mare măscăreală şi să apelezi la un prieten care, la rândul lui, să îl contacteze pe un altul şi tot aşa până ajunge zvonul unei potenţiale viitoare morţi la Arafat mă doboară. (Apropos de Arafat, ăsta-i un fel de zeu mitic al ministerelor şi celulelor de criză, văd. Cum se sparge un ulcior, el e omul potrivit care să strângă cioburile. Mai că l-aş vedea pe-un altar pictat de-a dreapta Tatălui. O, nu, NU! Am greşit! Locul i-a fost deja alocat lui Becali şi, cu toată stima, e vorba de altă ierarhie de valori în cazul de faţă. Cert este că Arafat e băiat bun la toate şi a făcut pentru ţara lui de adopţie cât nu au făcut nşpe guverne până acum.) Deschide omu' paranteze dar le mai şi închide. Şi, cum e şi firesc, să nu găseşti nişte oameni în era telefonul deştept, e cireaşa de pe tort. (mă feresc cât pot de cinismul de a spune, în cazul unei morţi, bomboana de pe colivă).

V-a plăcut să huliţi dobitocenia unui întreg sistem (care, într-o formă sau alta, vă plăteşte salariile). V-a mers bine să comentaţi subiectul şi să scoateţi toată seva ce putea fi potenţată în rainting. Aţi jucat moartea a doi oameni ca pe Wall Street. Şi v-aţi făcut meseria. 

Ce vreau eu să spun este că se va mai muri şi mâine, se moare şi acum. Voi, cei care relataţi despre moarte vă veţi face meseria cum ştiţi mai bine. Medicii ce vor lupta să nu aveţi voi o ştire însângerată vor face la fel. Cu dăruire, Cu pricepere. Cu trudă.

În schimb, sistemul va urma aceeaşi regie din Kafka.

Sistemul ăsta are nevoie de-o matematică aplicabilă. Are nevoie şi el de oameni iscusiţi. Şi,virtuoşi. Şi dedicaţi. Oameni ce îmbrăţişează o meserie cu buzunarul gol şi cu inima. Da! Oameni care îşi îmbraţişează meseria cu inima!

Pentru că sistemul trebuie să fie o pavăză în faţa morţii!

5 paşi spre moarte în România

1. Nu plăteşti dijmă morţii, ci plăteşti taxe statului, aşa că ai dreptul să mori de moarte bună, nu să zaci în frig în propria băltoacă de sânge butondând telefonul pentru a cere ajutor.

2. Nu scoţi bani din buzunar pentru aparatură care prinde în capcană prin semnale GSM hoţi dacă aceeaşi aparatură nu te poate salva şi pe tine.

3. Nu promiţi viaţă unui pacient pariind pe viaţa a 7 persoane şi pe un avion scos de la naftalină.

4. Nu mori fără să te asiguri înainte că Banciu nu are de tratat un subiect ca unirea Moldovei cu România şi statutul curvei şi, din această cauză, nu îţi poate comenta şi ţie moartea.

5. Şi, în aceeaşi ordine de idei, te întorci de pe-o parte pe alta în groapă când îi auzi pe craii din Băneasa făcând anchete pe seama ta şi pompând baliverne la raiting.

Îmi truchez reacţiile ca şi când mi-aş retuşa urma de tuş de pe pleoape.

Sunt epuizată. Resimt cum fiecare fir de păr mi se dezintegrează şi, treptat, prevăd că nu va mai rămâne nimic în urmă. Simt timpul cum trece prin mine şi peste mine. Lasă urme nerotunjite la colţuri, lasă experienţe tăioase şi ma lasă fără simţuri. Soarta asta vrea să facă din mine un ins abrutizat şi vulgarizat în sensul de impasibil. Şi eu chiar vreau de la viaţă SĂ SIMT. Şi nu mă împotrivesc niciunei noi experienţe şi nu spun pas niciunei năluci ce se aseamănă câtuşi de puţin cu fericirea.

Dar de aici şi până la a avea parte de un zâmbet autentic e cale lungă. Îmi truchez reacţiile ca şi când mi-aş retuşa urma de tuş de pe pleoape. Mi-am pomezit în aşa măsură acţiuniile sociale încât mă întreb care sunt de fapt eu. Să pună mâna pe piatră şi să arunce în mine cel ce nu s-a confruntat nicicănd cu adormirea sinelui şi cel ce nu a alergat orbecăind în căutarea identităţii. Să arunce cu piatra şi apoi să mă ajute să mă ridic. Poate că mă voi găsi.