luni, 30 ianuarie 2012

Tragism. Echivoc.


Îmi spun că-mi doresc să trăiesc o viaţa frumoasă. Perfectă. Utopică. In care aspiraţiile să se identifice cu realitatea. Îmi spun că am să trăiesc libertatea absolută despre care, paradoxal, ştiu că este doar o noţiune ce sfidează demonstrabilul.Îmi spun că voi avea o relaţie matură, profundă, care îmi va oferi încredere şi stabilitate. De asemenea, mă mobilizez să învaţ, să-mi fructific capacitaţiile pentru ca mai apoi să mă bucur de ceea ce concep eu ca fiind fericire in linii largi.
Dum spiro, spero...
Şi... ce mă atrage cel mai mult în viaţa prin care paşesc?! Tragismul. Echivocul. Pretutindeni acest cuplet de drame îmi surescită raţiunea, mă fascinează prin inimaginabilele lor moduri de a se propaga în lume.
Am iubit mereu personajele triste. Încă de mică, când mi se citeau poveşti.
...
Mai nou mi se întamplă să privesc perfect detaşată încărcătura dramatică a vieţii mele, fără nicio tresărire...implacabil. Mai mult, franghii nebănuite mă atrag spre nuclee de tragism si echivoc, ca într-un tunel spre adâncul meu.
Am citit acum vreo doi ani Ernesto Sabato la insistenţa unei profe care gândea asemănator felului în care şi eu gândeam pe atunci. N-am acordat carţii (Eroi si morminte)atenţie extraordinară, dar am încă citate într-o agenda şi imagini arhivate în minte. Acum simt ceea ce era transpus prin carte. Acum simt că sunt rezultatul unor fantasme, a unor gânduri. Ceea ce vezi tu ca fiind Eu e o reflexie. Şi cad apoi, prin tunel, în lumea mea.
(Mi s-a facut un chef nebun de cartea respectivă. Maine dau fuga la bibliotecă să mi-o iau.)

miercuri, 25 ianuarie 2012

17 trandafiri- O amintire

17 trandafiri- O amintire
o culoare pentru fiecare stimul
alb pentru Cişmigiu
violet pentru Metal Bunker
galben pentru limonadă
orange pentru a ta scrisoare
gri pentru un glonţ
verde pentru folk la CCS
indigo pentru biletul scris la metrou
crem pentru dimineţi la pescuit
turcuaz pentru ginul meu tonic
kaki pentru Kaki
ciclam pentru o rochie mai scurtă
şi negru pentru tuşul de ochi
grena pentru un Lucky fumat in fugă pe geam
maro pentru uniforma gardianului care ne vedea mereu cand ne intalneam
roz pentru că eram îmbujorată
albastru pentru că era senin şi eram sinceri
roşu pentru Mathilda.

Si restul e numai Chopin si tacere...



Fiecare zapada evoca o iubire apusa, un pian si tacere...

vineri, 20 ianuarie 2012

sâmbătă, 14 ianuarie 2012


E un binecuvantat avantaj de-a fi intruna in anturajul femeilor, afli un alfabet nou, pur, inocent si totodata suav-indecent, un alfabet cu litere prelinse-n meandre infinit delicate, litere buclate melodios spre ceva promis, oprit totusi
Emil Brumaru

Ruletistul- Mircea Cartarescu



Ruletistul e prototipul insului ce sfidează moartea afundându-se încetul cu încetul în ea. El se hrăneşte cu sentimentul aproprierii morţii, cu acel cumul de emoţii ce se transformă în adrenalină şi se reprezintă ca un vârf de tensiune pe un monitor cardologic.
Muschi încordaţi, pleoape brăzdate, frison, tremur. Teamă? Nu, nu teamă! Căci el e impostorul-actor ce-şi joacă rolul sub ochii privitorului care se tratează la rându-i de moarte privind. Poate chiar identificându-se.
Să fentezi moartea prin ochii privitorilor e un fapt explicabil atunci când există 1 din 6 şanse să scapi şi tu joci rolul de jongler al hazardului. Dar când şansa e nulă, iar hazardul îşi schimbă temporar legile pentru a-ţi contempla triumful în faţa morţii, atunci, şi numai atunci, ţi-ai dus la bun sfâşit rolul. Şi apoi te întrebi- care a fost rolul? Am jucat drept sfidător suprem, drept nebunul norocos, m-am luptat, oare, cu o himeră sau am fost ratatul damnat menit să vă distreze?
Răspunsul e trist- Sunt creaţia unui impostor de scriitor. N-am murit prin glonţul celui ce m-a jefuit, ci prin "transcrierea" mea în cuvinte. Sunt un adevăr fundamental intrat adânc în conştiinţa prezentului.


" Mi se pare acum simplu, primitiv şi în acelaşi timp genial de simplu:
Ruletistul miza împotriva lui.
Cînd îşi ducea pistolul la tîmplă, el se dedubla. Voinţa i se întorcea împotrivă şi-l condamna la moarte. De fiecare dată era convins cu toata fiinţa sa că va muri. De aici,cred, expresia de groază nemărginită care îi apărea pe faţă. Ghinionul său fiind însă total, nu putea decît să eşueze întotdeauna în intenţia de a se sinucide. "




O seara bună, dragilor,
Diana




.