Îmi spun că-mi doresc să trăiesc o viaţa frumoasă. Perfectă. Utopică. In care aspiraţiile să se identifice cu realitatea. Îmi spun că am să trăiesc libertatea absolută despre care, paradoxal, ştiu că este doar o noţiune ce sfidează demonstrabilul.Îmi spun că voi avea o relaţie matură, profundă, care îmi va oferi încredere şi stabilitate. De asemenea, mă mobilizez să învaţ, să-mi fructific capacitaţiile pentru ca mai apoi să mă bucur de ceea ce concep eu ca fiind fericire in linii largi.
Dum spiro, spero...
Şi... ce mă atrage cel mai mult în viaţa prin care paşesc?! Tragismul. Echivocul. Pretutindeni acest cuplet de drame îmi surescită raţiunea, mă fascinează prin inimaginabilele lor moduri de a se propaga în lume.
Am iubit mereu personajele triste. Încă de mică, când mi se citeau poveşti.
...
Mai nou mi se întamplă să privesc perfect detaşată încărcătura dramatică a vieţii mele, fără nicio tresărire...implacabil. Mai mult, franghii nebănuite mă atrag spre nuclee de tragism si echivoc, ca într-un tunel spre adâncul meu.
Am citit acum vreo doi ani Ernesto Sabato la insistenţa unei profe care gândea asemănator felului în care şi eu gândeam pe atunci. N-am acordat carţii (Eroi si morminte)atenţie extraordinară, dar am încă citate într-o agenda şi imagini arhivate în minte. Acum simt ceea ce era transpus prin carte. Acum simt că sunt rezultatul unor fantasme, a unor gânduri. Ceea ce vezi tu ca fiind Eu e o reflexie. Şi cad apoi, prin tunel, în lumea mea.
(Mi s-a facut un chef nebun de cartea respectivă. Maine dau fuga la bibliotecă să mi-o iau.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu