Empatia este una dintre minciunile colosale pe care parintii le folosesc pentru a-si determina copiii ba sa manance tot ce este in farfurie, ba sa nu se teama cand le cade o masea. E un fel de Mos Craciun, Baba Cloanta sau Zana Maseluta a oamenilor mari sau cam asa ceva...
E un mit devenit religie pentru naivii care vad in cel din dreapta lor un prieten. Ma amuz zeflemitor de propriul meu handicap, acela de a crede in empatie.
Dragilor, dati-va jos masca! Faceti asta cu totii! Apoi, faceti cunostinta! Priviti-va contururile iregulare, colturile ciobite, cearcanele adanci, paloare cadaverica, celulita, vergeturile, oasele ce va ies disgratios din pielea stravezie, alunitele pamantii-constelatii peste constelatii-, degetele de la picioare lungi si subtiri parca menite sa se infiga in pamant. Priviti-va asa! Apoi, veniti si spuneti-mi daca va mai iubiti! Va rog...
Cordialitatea e un drog. Dulce la inceput, molipsitor de dulce. Apoi, e cucuta. Zambetul tencuiala de latrina.
Sunt dura?
Deloc!
Mi s-a revelat A(a)devarul.
Atat.
Nothing more.
Nevermore.
Ce mi s-a intamplat? Nimic. Ce ma asteapta? Nimic. Dar de data aceasta un nimic numit Bac pentru care n-am invatat deloc, dar pentru care m-am indopat cu minciuni si cafele ...si lecitina.
Sa revenim la primul "nimic"din ecuatie. Am conspirat cu Universul pentru putina fericire. Am oferit pentru a primi. Am ascultat pentru a fi ascultata. Am zambit pentru a mi se zambi. M-am machiat, mi-am conturat ochii cu tus, mi-am pus rochie, mi-am indreptat parul, mi-am spus sa voi zambi o seara intreaga. I-am mintit pe ai mei. Am cautat patru ore printre rafturi de carti un motto-imbolt al starii de indragostire extatica.
Asta am facut! Reversul? Am realizat ca mi-e nepotrivita acea masca; ca-mi strange tamplele, ca-mi alungeste procustian si meschin tendoanele fiintei. Mi-am dat seama ca ma chinui jucand propria mea carte. Ca-mi atarn streangul de gat fara sens. Ca acum trebuie sa invat. Ca o iubire ca a lui T nu-mi va fi dat sa mai resimt.
Si-n plus, am mai facut ceva! Am adus un cearcan pe ochiul stang al unui prieten. Imi pare rau. Vei citi asta, stiu.
Si-mi mai pare rau ca eu nu stiu cum sa respect acel dialog ideal lipsit de teologic, dar absolut logic. "Sa astepti oricant. Sa astepti orice. Sa nu-ti amintesti, in schimb, orice. Nu sunt bune decat amintirile care te ajuta sa traiesti in prezent." Really?Totusi, gasesc o umbra de adevar experimentat candva: "Singuratatea e o tarfa care nu te invinuieste ca esti egoist."
Jur ca-mi doresc sa-mi fie bine. Jur ca-mi doresc sa primesc flori. Sa mi se plateasca amaratul de suc pe care-l beau. Jur ca-mi doresc sa fiu calina si blanda. Mi-as dori sa fiu simpla. Sa fiu foarte simpla. Sa gandesc liniar. Sa stiu ca ma simt atrasa de oameni simpli de-o teapa cu mine. Sa-mi mananc zeama lunga din farfurie, sa-mi cumpar lac de unghii sidefat, tricou cu Mickey Mouse intr-o culoare electrica si sa-mi spun ca-s fericita.
Habar n-am ce spun...
Cum am ajuns sa spun atatea...
Mi-e frica de pierderi, mi-e frica mai mult ca niciodata de moarte.
Ma domina incetul cu incetul frica...
Nu stiu cum sa termin...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu