Azi eşti pe cont propriu.

Astăzi. Mă doare burta, capul. Oficial nu am semnal. Şi-mi semnalez lipsa prin ignoranţă şi mi.se.ru.pism. Şi mi s-a luat. Şi mi-e aşa de bine şi de cald in coconul meu de nu-uri încât nu fac nici cel mai mic efort să îţi ascult elogiile. Şi ce?! În felul ăsta primeşti şi tu un motiv în plus să-ţi antrenezi speranţele, să năzui că va fi din nou ca înainte fără să-ţi mai dictez eu cum se face. E ca mersul pe bicicletă. Iniţial cineva te susţine de şa. Apoi, îţi dă drumul. Acum e momentul în care eu voi rămâne în urmă şi voi observa dacă te-ai deprins sau nu cu pedalatul. Echilibrul este cheia. Dacă nu te increzi în fizica firească, vei cădea. Nu sunt eu exemplul bun. Nu am ştiut niciodată să merg pe bicicletă, dar pretind ca tu să ştii care-i treaba. Nu de alta, dar am adunat şi am investit în tine cele mai bune sfaturi, ţi-am făcut tutoratul şi acum... acum trebuie să te văd în echilibru. Cât de greu trebuie să fie? Cu siguranâă, nu e mai greu ca primul sărut cu ea sau ca prima noapte în care mână ta era pe pţntecele ei. Nu mai greu decât să-i înveţti nuanta roşcatului din păr şi forma alungită a coapselor. Nu mai greu ca ochii şi zâmbetul ei trunchiate atunci când mă rememorai. Dorul nu vindecă. Dorul acuză. Dorul nu iartă, dorul nu scuză. Nu-i timpul părerilor de rău. Nici nu-şi au rostul- nu mi-ai greşit- Ai încercat, doar, să iubeşti o alta şi ai realizat că nu-ţi merge. Azi vei realiza că nu sunt nici o roată de rezervă, nici o şansă care te pândeşte pe la colţuri de-a pururi. Astăzi vreau să te văd pedalând- Să văd că ai învăţat ceva şi că eşti mai mult decât omul ce-mi spune seară de seară că mă iubeşte. Petru că, am mai spus-o, iubirea nu e de ajuns pentru noi.