Caci eu voi frange mereu ceea ce strang la piept...

Tot ce strang la piept se frange de prea multa voluptate.
Tot ce cred ca as putea iubi se disloca din ungherul in care alta data statea tihnit.

Mi s-a spus ca nu stiu cum sa iubesc acum. Si cred asta. E ceva schimbat in debitul de pulsatii al inimii mele, in paloarea fetei, in tremurul buzelor mele. Nici pupilele nu mi se mai dilata si nu mai palpita ca alta data la vederea celui pe care l-am iubit, la citirea vreunui vers, la imaginea abstractizata din memoriei a mainilor ce ieri stateau una in cealalta.

Timpul ne schimba. 

Ne face de piatra si ne erodeaza cu fiecare furtuna. Uneori, se preface ca ne pune in fata o alta piatra-stavilar. Dar astfel de pietre mereu si mereu se rostogolesc. 

Ajungem din nou goi. Cu vantul si viata izbindu-ne in fata.

Caci eu voi frange mereu ceea ce strang la piept...