Sunt epuizată. Resimt cum fiecare fir de păr mi se dezintegrează şi, treptat, prevăd că nu va mai rămâne nimic în urmă. Simt timpul cum trece prin mine şi peste mine. Lasă urme nerotunjite la colţuri, lasă experienţe tăioase şi ma lasă fără simţuri. Soarta asta vrea să facă din mine un ins abrutizat şi vulgarizat în sensul de impasibil. Şi eu chiar vreau de la viaţă SĂ SIMT. Şi nu mă împotrivesc niciunei noi experienţe şi nu spun pas niciunei năluci ce se aseamănă câtuşi de puţin cu fericirea.
Dar de aici şi până la a avea parte de un zâmbet autentic e cale lungă. Îmi truchez reacţiile ca şi când mi-aş retuşa urma de tuş de pe pleoape. Mi-am pomezit în aşa măsură acţiuniile sociale încât mă întreb care sunt de fapt eu. Să pună mâna pe piatră şi să arunce în mine cel ce nu s-a confruntat nicicănd cu adormirea sinelui şi cel ce nu a alergat orbecăind în căutarea identităţii. Să arunce cu piatra şi apoi să mă ajute să mă ridic. Poate că mă voi găsi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu