Pentru că sistemul trebuie să fie o pavăză în faţa morţii

Se moare pretutindeni în tempoul unui pendul absent de sub ochii tăi. Se moare scurt, fără zarvă şi fără vreun ritual original al jalei şi al chinului. E un exerciţiu respectat cu scrupulozitate de când lumea şi pământul. Sau de când pământul s-a deprins să ne înhaţe. Cu tot cu vise, cu ambiţii, orgolii şi iubiri. Dar moartea asta se întreabă, oare, ce-am fi realizat dacă nu ne-ar fi luat... E o logică naivă, ştiu, dar mi-e imposibil să cred că moartea-i lipsită de noimă sau că noima asta rudimentară pe care abia de-o zăresc are moarte.

Ce mă sperie mai tare este că se moare cu zilele-n sac. 

Când nu exista leac pentru cancer, când nu exista medicină specializată şi nici ureche de înţelept nu auzise de penicilină, închideai ochii resemnat la 20 de ani că aşa ţi-a fost data, să mori de la stat în curent sau de la o tăietură infectată. Când singurul ştiutor de doftoriceală era la 3 sate şi nămeţii erau cât soba de chirpici mai zic: aşa fuse vrerea ălora de Sus.

Dar, pe bună dreptate, să mori cu abilitatea şi harul (laic vorbind) de a salva vieţi pentru că un avion nu a fost reparat corespunzător nu-mi sună a moarte curată. Să mori având alături organe încă vii ce urmau să alimenteze alte vieţi îmi oferă un nou motiv de revoltă. Să mori pentru că eşti conştient că serviciu 112 e o mare măscăreală şi să apelezi la un prieten care, la rândul lui, să îl contacteze pe un altul şi tot aşa până ajunge zvonul unei potenţiale viitoare morţi la Arafat mă doboară. (Apropos de Arafat, ăsta-i un fel de zeu mitic al ministerelor şi celulelor de criză, văd. Cum se sparge un ulcior, el e omul potrivit care să strângă cioburile. Mai că l-aş vedea pe-un altar pictat de-a dreapta Tatălui. O, nu, NU! Am greşit! Locul i-a fost deja alocat lui Becali şi, cu toată stima, e vorba de altă ierarhie de valori în cazul de faţă. Cert este că Arafat e băiat bun la toate şi a făcut pentru ţara lui de adopţie cât nu au făcut nşpe guverne până acum.) Deschide omu' paranteze dar le mai şi închide. Şi, cum e şi firesc, să nu găseşti nişte oameni în era telefonul deştept, e cireaşa de pe tort. (mă feresc cât pot de cinismul de a spune, în cazul unei morţi, bomboana de pe colivă).

V-a plăcut să huliţi dobitocenia unui întreg sistem (care, într-o formă sau alta, vă plăteşte salariile). V-a mers bine să comentaţi subiectul şi să scoateţi toată seva ce putea fi potenţată în rainting. Aţi jucat moartea a doi oameni ca pe Wall Street. Şi v-aţi făcut meseria. 

Ce vreau eu să spun este că se va mai muri şi mâine, se moare şi acum. Voi, cei care relataţi despre moarte vă veţi face meseria cum ştiţi mai bine. Medicii ce vor lupta să nu aveţi voi o ştire însângerată vor face la fel. Cu dăruire, Cu pricepere. Cu trudă.

În schimb, sistemul va urma aceeaşi regie din Kafka.

Sistemul ăsta are nevoie de-o matematică aplicabilă. Are nevoie şi el de oameni iscusiţi. Şi,virtuoşi. Şi dedicaţi. Oameni ce îmbrăţişează o meserie cu buzunarul gol şi cu inima. Da! Oameni care îşi îmbraţişează meseria cu inima!

Pentru că sistemul trebuie să fie o pavăză în faţa morţii!