1.
Schitul lui e pe platoul unui munte galben si prafos, un munte galben, mereu mai galben cu fiecare amurg,de parca cerul si-ar fi revarsat plictisul asupra acelui plai. El e tanar. Pielea-i pare sa indeplineasca un ritual ecleziastic cu fiecare fir de nisip pe care-l calca sau care i se aseaza la toga. Calugarul nu cunoaste femeia, dar candva a gandit ca trebuie sa fie asemeni nisipului pe care-l poate vedea: nemarginire care prinde forma, o forma de nedefinit purtand culoarea galben-aramie sub rasarit -parand ca zambeste- aa ce amurgul o picteaza contemplativa.
Isi explica aceste ganduri prin providente si rugaciune. Nu gandise ca tot ceea ce traise era teologie, ca pumnul de pamant era lid, cerul la fel... Defapt... Se proiectase pe sine sub trupul femeii conceptuaale, isi imblanzise liniile oblice ale chipului implinindu-si pomenii, arcuindu-si buzele intr-o reflexie in apele unei oglinzi din adancul Sinelui sau.

2.
E inca zi. N-are sa mai fie. Frange maini, arde si simte ca intr-o uvertura a spaimei demiurgic cantate in do si fa. Chilia lui e acum catedrala faramei de cenusa ce are sa fie in zori. Biet menestrel al luminilor de ceara, chipul ti se fluidizeaza, se descotoroseste de suba de piele, de zambetul si ochii ce-i purtai drept manta.
Norii s-au coborat. Corbul pluteste apasat de lumina aramie a unei singure stele.
Se simte miros de tamaie. O ultima providenta, poate. O femeie.