Am fost mama surogat a unei idei strambe. Am purtat in pantec dorul. Un an am purtat "ora de dor. ora de amor. ora adora". Am frematat cu plodul si prin el m-am invoit sa-i accept tatal ce nu ma iubea pe mine, ci femeia aceea nalucitoare, conceptuala, tacuta si nascatoare de idealuri. Biata de mine... mama surogat. Refugiu de trairi barbatesti dogoritoare, febrile, grotesti. Iar mie imi era dor... mi-l voiam rostind poeme in cadre difuze, pustii, cu mine alaturi privindu-l pioasa. Mi-l voiam implinit de barbatie si totusi copil. L-as fi putut naste chiar eu, m-as fi si dat. Ar fi fost pruncul unei fecioare, m-ar fi mantuit, m-ar fi numit mama... sau m-ar fi numit sfanta. Dar am sfidat retorica aceasta stramba, ce mie-mi servise ca religie, si-am ajuns sa fim tot doi atei cu idealuri paralele sau opuse. Ne-am deznodat din nodul unui an si-am luat acum viata ceas cu ceas sa ne-o tesalam babeste pe prisma amorului ranit. De fapt nu ar trebui sa pun in discutie " amorul ranit". Nu simt durere, oasele-mi nu se trosnesc, nu dogoraste departarea mea de acel om. Trairi opace si marunte. Atat. Si noaptea, ultima noapte ce mi-a stigmatizat chipul, fara dureri, facandu-l mai sters, mai vested. N-am incetat sa mai astept semne. Sa mai dorm cu telefonul sub perna. Sa ma mai intreb unde e. In burta mea freamata inabusit primul sarut, cafeaua tare, peretii de calciu ingalbeniti si sparti pe la colturi.
Nu mi-e cald. Nu mi-e frig. Nu. Mi-e bine.