Mi-am propus sa ma reinventez. Sa-mi intorc viata pe cealalta parte. Zis si facut. Am lasat de-o parte trezirea matina si am staruit pana dupa ora 10 in pat. Pe nerasuflate am fumat o tigara si, apoi, mi-am facut baie in cada, nu dus. Am imbracat blugi, dupa o lunga perioada de purtat rochii si m-am incaltat in tenisi. Uitasem demult cum iti simti picioarele in incaltaminte sport si fesele conturate de pantaloni slim. Am coborat la masina cu bratele ticsite de cd-uri si am condus nebuneste prin labirintul orasului cetos. Imi era dor de norii prafosi, de acorduri de chitara si de vibratia basului. (daca stau bine sa ma gandesc, in fiecare toamna imi iau viata in maini ca pe un teanc de cd-uri; imi iau viata si ii curm stralucirea, apoi, demiurgic, ii redau elanul unei noi iubiri). Imi era dor sa conduc fara sa privesc ceasul, fara sa trimit mesaje la semafor, fara sa-l aud ca-mi cere asigurari ca voi ajunge curand. Fara: "Cumpara o Cola mare!" sau "Pun de cafea?" Fara!
Auzeam in urechi ecourile acelei voci ce ma indemnau sa beau o Cola. Sa-mi aprind o tigara. Sa ascult melodia 5 de pe un cd zgariat de obsesia mea pentru versurile lui Elvis.
Dar, astazi, mi-am propus sa ma reinventez. Sa nu beau Cola. Sa nu astept sa-mi faca el cafeaua. Am inspirit murmurul orasului, am fredonat Deep Purple si am fumat ... Tineretului, Unirea, Universitate, Cismigiu, Cheiul Dambovitei, Leu, Preciziei... Si, apoi, Chiajna si trenurile ce vin si pleca la orizontul fiecarui mare oras... toate mi-au traversat retina direct spre suflet... toate m-au facut sa palpit.
Dar, sunt un om reinventat. Mi-am schimbat culoare parului, tunsoare, culoarea ojei si... si parfumul.
Mai bogata cu o experienta de viata, mai frumoasa cu un sarut ....
Port in ochi deznadejdea omului ce nu gaseste
si, in grai, tremurul aceluia ce-si plange fiecare noapte.
Nu visez la regasiri, nu vreau sa repar, vreau sa ma repar.
Sa innod doua idei cursive, sa-mi pudrez din nou simetric obrajii
si... sa-mi conturez ochii fara fasonul unui bufon de curte.
Sa scot din piept ecoul, sa sterg de pe buze alte buze,
Sa platesc rascumpararea
Portii ce ma duce pe mine spre mine.
Ne informam. Dam de mancare unor absolventi de facultati
meschine, bagam bani in buzunarele unor agentii de publicitate. Sau
oferim o paine unor persoane ilustre care se dedau unui redactor-sef ce
le dicteaza ce sa scrie, cui sa scrie, pe cine sa duca de nas.
A
trecut varsta in care sa te mai revolti. Te complaci in efectele
fenomenului gratis si a falsei informari. Asa se dicteaza de catre... de
catre naiba stie. Nu ai de ales, iti intinzi si tu mana purtatoare de servieta si ceas, mana ce a tocit stilouri pe bancile scolii dupa un ziar gratis. Te imbulzesti printre purtatori de papuci de plastic, printre corpuri gri nadusite si prafuite. In fond, e alternativa privitului in telefon, alternativa unei partide de Angry Birds sau... a unui capitol de roman. E minciuna unor femei tiparite, a unor zvonuri redactate in stil cancan si a informarii. Autism informational.
Automatismul nu-i e impus numai purtatorului de servieta. Copii, muncitori, pensionari. Mecanic isi intind mana dupa hartie. E un ultim gest ce mai aminteste de munca gazetarului, de presa ca fenomen social, de tabietul cestii de cafea si a ziarului fasaietor. Purtatorii de papuci nadusiti sunt, poate, nepotii vreunui Moromete adormit demult. Cei ce poarta acum servieta sunt, poate, copii muncitorilor ce altadata citeau gazeta fabricii. Sau ai celor ce altadata tineau, dintr-un moft aristocratic, un teanc de ziare pe masuta de cafea din antreu.
Istoria ziarului se scrie acum la metrou. Metroul este ultimul loc in care cititorii se mai inghesuie sa puna mana pe hartie. Pe hartie gratis. Blestemata fie ziua in care ziarul si-a trait prima zi din publicitate. Blestemata fie acea zi in care nu textul, ci poza a primat.
Urasc sa merg pe frangii intinse de voi. Urasc sa calc pe drumuri poleite. Urasc sa va ascult cum invocati iubirea inainte de a-mi fi surpat pamantul de sub picioare. Fiecare prima clipa dintr-o iubire e initiatica.
Fiecare prim sarut e o usa deschisa spre universul altuia. O usa care nu-ti mai poate fi trantita in nas decat de cel ce ti-a deschis-o.
Si mai presus de tot si toate, sunt eu- cea pe care voi o iubiti, cea careia ii doriti fericirea fara sa realizati ca i-o surgiuniti si sugrumati fara drept de apel.
Despre cum se cumulează frustrări vorbeşte toată lumea. Fiecare scriere cu tente subiective are de-a face cu vreo frustrare personală, cu vreun pitic pe creier netratat cu medimente pentru hiperexcitaţii nervoase. Aşa că nici eu nu mă tot ţine departe de povestea asta îmbârligată a liţelor ce se ţes prin mintea mea.
Astăzi mă calcă pe nervi ignoranţa. O persoană care ignoră nu se poate respecta pe sine. O persoană care priveşte prin tine nu se vede pe sine. O persoana pentru care nu reprezinţi nici măcar o fiinţă grăitoare nu are dreptul sa vorbească.
- Mă gândeam mai demult că eşti receptat de aproapele tău în aceeşi măsură în care tu îl vezi. Poate este un exerciţiu cognitiv greşit, dar mă face sa cred că atitudinea mea, modul în care vorbesc, gesturile, mimica constituie o piedică. Singura piedică sunt însămi eu în interacţiunea cu ceilalţi. Cât despre cei care-mi sunt aproape- ei fac rabat de la regulă. Printr-o eroare a sorţii, lor li s-au îmbârligat sinapsele şi mă simpatizează, mă iubesc, mă apreciază.
Astăzi am nevoie de mai mulţi oameni cu minţi îmbârligate şi interes pentru ceea ce sunt.
Sunt in stand by... suspendata de-o franghie deasupra sortii si indopata constant cu deziluziile si scepticismul celor care ma inconjoasa. Ma simt ca in copilarie cand nu eram lasata sa pun mana pe obiecte ascutite pentru ca m-as fi putut rani. Diferenta? Acum nu am voie sa-mi iau viata in maini din cauza neincrederii lor in mine, a credintei lor ca jucaria aceasta fragila care este viata mea s-ar putea sfarama la orice actiune de-a mea.
Rezolvarea? Jucaria sa ramana neatinsa pe un raft sau, si mai bine, sa fie manuita, chipurile cu iscusinta, de unul dintre ei...
-Pentru ca ei stiu mai bine mereu ce este cuvenit sa se intample..
In toata situatia asta, mie nu mi se da ragazul unei revolte. Daca ma impotrivesc si bat cu pumnii in piept ca lucrurile nu stau cum le vad ei, ca eu stiu mai bine ce simt, cum simt, ce fac si cum fac mi se spune ca am o reactie violenta cand dau ochi in ochi cu adevarul. Mi se spune ca prin aceasta imi demasc vulnerabilitatea sau, mai pe romaneste, ca ma simt cu musca pe caciula. De asemenea, mi se spune ca toata lumea se realizeaza, isi gaseste un loc, in timp ce eu ma surclasez pe zi ce trece...
Si toate acestea alimenteaza dramul de neincredere in propriile forte de astazi si teama de maine...
Tesaturi peticite. Bucata peste bucata: matase, atlaz si rafie in putregai. Cusaturi si noduri pescaresti.
Viata mea e o opera de manufactura.
De 20 de ani muncesc neintrerupt: innod, tai, cos- pentru ca mai apoi, sa descos.
Prima data mi-a fost pus in mana acul - il manuiam cu iscusinta.
Apoi am invatat sa brodez vise, ochi migdalati, zambete, gradini, poduri, copii si astrii.
Am cusut broderii pe faldurile rochilor ereditare si in diademele fetelor. Am impodobit chipuri si, apoi, am inchinat rugaciuni de multumire. - Eram un copil fericit si cresteam frumos.
La 7 ani am facut primul nod. Pe atunci se rupea cea mai frumoasa dintre rochiile mele ereditare. Imi tremurau mainile, imi tremura barbia. Emotia lua forma primei caderi de calciu. De 13 ani tot peticesc rochia de atunci, rochia unor lacrimi, a unor credinte si a visului de a fi din nou ca in vremea in care faceam primii pasi.
Barbia imi tremura si acum cand prind in mana acul sa cos ruptura, cand iau faldurile si le innod.
Rugile mele de atunci au luat forma unei iubiri ce ma alina acum.
Nu sunt speriata si nu fug-
ma agat de vorbele tale ca o pisica de soareci
imi raman in gheare consoanele tale; vocalele se furiseaza prin inclestarea mainii-gheara.
Iubitule, nu sunt speriata si nu fug-
stau langa tine si astept sa-mi pui in causul mainii vorbe
sa gasesti pentru fiecare absenta a ta cate un imn si... si sa mi-l canti.
Mai mult ca niciodata, tanjesc dupa cuvintele tale
cuvinte date cu Paco Rabanne
ce innoada mana ta de a mea si pe a mea de a ta.
N-am asteptat Sanzienele sa se deschida Cerurile, dar am aflat cheia succesului. Acum stiu pas cu pas care-i drumul batatorit spre cariera, bani, frumusete (artificiala, da' tot frumusete se numeste mai nou)...si muuulti bani.
Inceputul e simplu:
ca firul de iarba,
ca "norocul" din grajd,
ca behaitul iezilor.
Sa fiu mai explicita:
Te nasti la coada vacii.
"Cresti mare" cu branza grasa facuta de bunica, cu-n praz sanatos, cu-n Ciko de la nea Grigore tractoristul si cu o papusa de carpa. Frumusica, frumusea, ajungi prin Bucuresti cand abia de-ti mijesc si tie sanii. Doi smecherasi de cartier pun pret bun pe capul tau si-ti vantura afaceri banoase prin plete si lenjerii desucheate. Intr-un an-doi te emancipezi. Incepi sa-ti cureti tarana dintre degete si sa-ti pomezesti obrajii. Un don'sor pompeaza bani si te vulcanizeaza si pe tine in schimbul afectiunii si a implicarii in relatii interpersonale puternice...
...Si de aici pana la Show-ul lui Capatos nu e drum lung. Si de la televizor pana intr-un pat prin Dubai, nici atat.
De parca te-ar intreba cineva in Burj Al Arab daca era bun prazul de la bunica si Ciko de la nea Grigore...
