5 paşi spre moarte în România

1. Nu plăteşti dijmă morţii, ci plăteşti taxe statului, aşa că ai dreptul să mori de moarte bună, nu să zaci în frig în propria băltoacă de sânge butondând telefonul pentru a cere ajutor.

2. Nu scoţi bani din buzunar pentru aparatură care prinde în capcană prin semnale GSM hoţi dacă aceeaşi aparatură nu te poate salva şi pe tine.

3. Nu promiţi viaţă unui pacient pariind pe viaţa a 7 persoane şi pe un avion scos de la naftalină.

4. Nu mori fără să te asiguri înainte că Banciu nu are de tratat un subiect ca unirea Moldovei cu România şi statutul curvei şi, din această cauză, nu îţi poate comenta şi ţie moartea.

5. Şi, în aceeaşi ordine de idei, te întorci de pe-o parte pe alta în groapă când îi auzi pe craii din Băneasa făcând anchete pe seama ta şi pompând baliverne la raiting.

Îmi truchez reacţiile ca şi când mi-aş retuşa urma de tuş de pe pleoape.

Sunt epuizată. Resimt cum fiecare fir de păr mi se dezintegrează şi, treptat, prevăd că nu va mai rămâne nimic în urmă. Simt timpul cum trece prin mine şi peste mine. Lasă urme nerotunjite la colţuri, lasă experienţe tăioase şi ma lasă fără simţuri. Soarta asta vrea să facă din mine un ins abrutizat şi vulgarizat în sensul de impasibil. Şi eu chiar vreau de la viaţă SĂ SIMT. Şi nu mă împotrivesc niciunei noi experienţe şi nu spun pas niciunei năluci ce se aseamănă câtuşi de puţin cu fericirea.

Dar de aici şi până la a avea parte de un zâmbet autentic e cale lungă. Îmi truchez reacţiile ca şi când mi-aş retuşa urma de tuş de pe pleoape. Mi-am pomezit în aşa măsură acţiuniile sociale încât mă întreb care sunt de fapt eu. Să pună mâna pe piatră şi să arunce în mine cel ce nu s-a confruntat nicicănd cu adormirea sinelui şi cel ce nu a alergat orbecăind în căutarea identităţii. Să arunce cu piatra şi apoi să mă ajute să mă ridic. Poate că mă voi găsi.

Caci eu voi frange mereu ceea ce strang la piept...

Tot ce strang la piept se frange de prea multa voluptate.
Tot ce cred ca as putea iubi se disloca din ungherul in care alta data statea tihnit.

Mi s-a spus ca nu stiu cum sa iubesc acum. Si cred asta. E ceva schimbat in debitul de pulsatii al inimii mele, in paloarea fetei, in tremurul buzelor mele. Nici pupilele nu mi se mai dilata si nu mai palpita ca alta data la vederea celui pe care l-am iubit, la citirea vreunui vers, la imaginea abstractizata din memoriei a mainilor ce ieri stateau una in cealalta.

Timpul ne schimba. 

Ne face de piatra si ne erodeaza cu fiecare furtuna. Uneori, se preface ca ne pune in fata o alta piatra-stavilar. Dar astfel de pietre mereu si mereu se rostogolesc. 

Ajungem din nou goi. Cu vantul si viata izbindu-ne in fata.

Caci eu voi frange mereu ceea ce strang la piept...

Nu vrem să fim marfă pentru export!

        Devize, oratorie, like-uri, share-uri, verzi şi uscate pentru... pentru un vot în plus în visteria noastră, unul în minus în a lor. Matematică elementară pentru fraierit poporul. Îşi motiveză cu toţii clişeismul şi eşecul politic prin guvernarea ţării într-o perioadă critică, prin opţiunea de a-şi asuma misiunea modernizării statului prin reforme în principalele sectoare ale vieţii publice şi ale economiei. Auzi la ei: "perioadă" critică. De mai bine de două secole tot în stadiul critic suntem, iar aleşii noştri îţi asumă riscul temerarului de a aduce o schimbare.       

        Eschişerul politic e trasat clar: nu ştim ce vrem, ştim că ne opunem celorlalţi şi ştim că apărăm România europeană, independenţa justiţiei şi responsabilitatea bugetară. Ne vrem europeni! Şi, era să uit, statul de drept. Şi pe el îl apărăm cu surle şi tobe. Definit pentru români, de către români, pe picior, în curse de avion plătite din bani publici şi de pe bancheta din spate a maşinilor fascuoase. Şi asta nu e tot.  

       Impozite, taxe, accize. Cresc toate proporţional cu demersurile intrării definitive şi irevocabile în UE, ca într-o căsnicie de compromis în care intri şi nu mai ai cum să ieşi. Da' las' pe 'ăi mai mari de la mese rotunde că ştiu ei să ne gestioneze cu brio problema insuficienţei locurilor de muncă, a pib-ului abia citibil, a creditelor neperformante, a credibilităţii externe scăzute şi, poate, bine-voiesc să ne dicteze şi o variantă de reformă constituţională mai acătării. Ne importă ei materia cenuşie. Şi pe noi ne lasă în dorul lelii şi într-o perpetuă hibernare a minţilor rămase în ţară.  

          Ce vreau să spun cu toate astea? Că e frustrant să doarmă o ţară întreagă. Am văzut că nu pică candelabrele din Casa Poporului dacă se aud una-două sforăituri, am văzut că nu pică niciun cartof din vreo ţeapă dacă se guvernează prin moţiuni şi apar peste noapte apartenenţi ai vreunor partide de care nu a auzit nici surdu' şi nici mutu', am văzut că schimbarea şi evoluţia au fost rara avis într-un ring politic de alienaţi. Dar nu ne putem bizui pe providenţă pentru un viitor mai bun şi nici nu trebuie să fim marfă pentru export pentru o Europă întreagă, uitând de România. 

Dupa un an- din dorul de mine

De parca ar fi trecut muntii si marile peste noi...de parca ar fi lasat urme, de parca m-ar fi julit stancile pe la coate si as mai avea inca pe talpi nisipul...

De parca mi-ai fi spus-o si nu am auzit-o. Cu aceeasi voce, cu acelasi accent, cu acelasi tremur si aceeasi tragere nesatula din tigara.

De parca ai putea cuantifica toata caldura din ochii mei si mi-ai putea incadra in nuante buza de jos dupa ce o muscai...

De parca ea ar fi ca mine, de parca el si el si ei ar fi ca tine...


De parca am fi trecut peste. Ne mai vedem si acum. Cand si cand ne mai strangem la piept. Cand si cand ne mai vorbim ca pe vremuri. Iti spun de ei, imi spuvrei ce este mai bun pentrui de ea. Cica nu ma place, nici tu nu ii placi pe toti. Dar nu din vanitate, ci pentru ca vrei ce este mai bun pentru mine. Eu o plac. E frumoasa si simpla. Nu trebuie decodificata, nu trebuie elogiata si mangaiata pe tample ca mine. Are clavicule proeminente. Si picioare lungi. Sanii...despre sani nu pot spune nimic, nici tu nu mi-ai vorbit. In schimb, mi-ai vorbit de dorul tau de mine, de setea ta de a vorbi cu mine si despre tine.. .Despre ea, doar, din optica dorului de mine.

Despre ea imi vorbesti prin dorul de mine... de mine.

Azi eşti pe cont propriu.

Astăzi. Mă doare burta, capul. Oficial nu am semnal. Şi-mi semnalez lipsa prin ignoranţă şi mi.se.ru.pism. Şi mi s-a luat. Şi mi-e aşa de bine şi de cald in coconul meu de nu-uri încât nu fac nici cel mai mic efort să îţi ascult elogiile. Şi ce?! În felul ăsta primeşti şi tu un motiv în plus să-ţi antrenezi speranţele, să năzui că va fi din nou ca înainte fără să-ţi mai dictez eu cum se face. E ca mersul pe bicicletă. Iniţial cineva te susţine de şa. Apoi, îţi dă drumul. Acum e momentul în care eu voi rămâne în urmă şi voi observa dacă te-ai deprins sau nu cu pedalatul. Echilibrul este cheia. Dacă nu te increzi în fizica firească, vei cădea. Nu sunt eu exemplul bun. Nu am ştiut niciodată să merg pe bicicletă, dar pretind ca tu să ştii care-i treaba. Nu de alta, dar am adunat şi am investit în tine cele mai bune sfaturi, ţi-am făcut tutoratul şi acum... acum trebuie să te văd în echilibru. Cât de greu trebuie să fie? Cu siguranâă, nu e mai greu ca primul sărut cu ea sau ca prima noapte în care mână ta era pe pţntecele ei. Nu mai greu decât să-i înveţti nuanta roşcatului din păr şi forma alungită a coapselor. Nu mai greu ca ochii şi zâmbetul ei trunchiate atunci când mă rememorai. Dorul nu vindecă. Dorul acuză. Dorul nu iartă, dorul nu scuză. Nu-i timpul părerilor de rău. Nici nu-şi au rostul- nu mi-ai greşit- Ai încercat, doar, să iubeşti o alta şi ai realizat că nu-ţi merge. Azi vei realiza că nu sunt nici o roată de rezervă, nici o şansă care te pândeşte pe la colţuri de-a pururi. Astăzi vreau să te văd pedalând- Să văd că ai învăţat ceva şi că eşti mai mult decât omul ce-mi spune seară de seară că mă iubeşte. Petru că, am mai spus-o, iubirea nu e de ajuns pentru noi.

TAXI FĂRĂ BANI, cu drag...

1,39lei/km - Cel mai mic preţ pe care îl poţi plăti la taxi. Ţinând cont de numărul maşinilor din Bucureşti, preţul de pornire, ambuteiajele şi orele de vârf, cel mai scurt drum cu taxiul te face să scoţi din buzunar minim 10 lei. Şi am omis să pun la socoteală prea-sfântul bacşiş fără de care taximetristul nu se oboseşte să te ajute cu bagajul la coborâre, chiar dacă bocceaua ta e sisifică şi te căzneşti să o mişti din loc.

Pentru o pensie, un ajutor social, un trai bazat pe alocaţiile copiilor, un drum cu taxiul până la spital este un adevărat efort financiar. Dar, dracul nu-i aşa de negru! Alex Bobeş s-a gândit la semenii săi şi... şi nu a stat cu mâinile în sân! Aşa a apărut proiectul TAXI GRATIS. 

TAXI GRATIS este UNICUL serviciu de transport GRATIS în regim de TAXI. Suni, ţi se adresează câteva întrebări, apoi maşina apare în dreptul tău în cel mai scurt timp. Fără bon, fără bani şi cu maximum de seriozitate, acest serviciu vine în ajutorul persoanelor nevoiaşe din sectoarele 2 şi 3.

Mai multe detalii despre Alex şi TAXI GRATIS găsiţi aici:

http://taxigratis.ro/home.html

La ceas de seara

Obiectivitatea este "virtutea" specialistuil in comunicare. Si cand spun specialistului ma refer la zeci de ani de jurnalism si relatii publice, ma refer la experienta si la inducerea unui mod de a trai: acela de comunicator. Obiectivitatea nu e greu de dobandit. Nu dupa acest sistem de valori se cuantifica ea. E, de fapt, exercitiul indulgentei si a educarii opiniilor.

Eu nu pot fi obiectiva. Inspir si expir prin fiecare por indoieli si opinii. Nu pot fi impartiala si echilibrata. Nu ma pot exprima fara sa inclin balanta spre talerul mai greu, iar puctul zero dupa care ma orientez este sistemul meu de valori si principii.

Past is over

Dupa o portie de tutun. Suna si telefonul. Zbarnaie si se aprinde prin vraful de hartii de pe birou. I se innoada cuvintele si lacrimile sub barbie. I se innoada gandurile de amintiri si i se faramiteaza din nou armura.
"Cu tine sunt altfel. Cu tine mereu voi fi altfel" isi spune.
Lor le vorbeste prin portavocea tuturor experientelor cu tine. Le vorbeste printre degetele tale impregnate in carne si pe gura si pe crestet.

Dupa o luna

Dupa o luna totul se schimbase. Isi arcuise sprancenele si talia si varfurile parului. Renuntase la vocea nazala de pustoaica infumurata, renuntase la atitudinea femeii tinere si ranite. Lasa acum, in final, sa graiasca femeia din ea. Era Ea. Abia acum era Ea.

nod in gat

Am adunat multe de spus. Si oricat m-as stradui nu voi reusi sa prezint nici pe sfert. In primul rand, nu mi-e bine, nu mi-e rau. Sunt pe linia de plutire. Cateodata simt ca iau apa la bord, ca ma inec un pic, dar ii scuip in fata vietii excesul de apa si-mi revin. Ii spuneam de curand lui M ca am inghitit prea multa apa in vara asta la mare incercand sa invat sa inot si ca excesul asta de apa ar motiva si excesul de lacrimi din ultima perioada. Heh...divagarile mele puerile.
Si cum spuneam, nici prea bine, nici prea rau. Nici rece, nici fierbinte. Mai mult eu si proportional mai putin din tu. Dar nu zero barat. Niciodata fara tine.

(Gandurile mele iau forme neo-moderniste, asa ca nu ma invinovatiti de lipsa logicii.)

Orice mi s-ar spune, eu cred. Mi-am descoperit paternul psihismului. Oricat timp mi-ai da, il consum pe disecat idei. De curand, un baiat-barbat mi-a spus ca sunt un copil in forma de femeie. Asa motiva el incompatibilitatea dintre noi. Era unul dintre aceia care-si doreste sa fie mobilul unei relatii. Sa lupti cu morile de vant, cu nalucile gandirii lui pentru a ajunge la el. Saracul, nu a intuit nicio clipa ca nu ma va determina sa lupt pentru el nici in ruptul capului. De ce as face-o?! Eu lupt atunci cand intuiesc ca izbanda imi ofera un dram de fericire, nu un freamat de dor in plus sau un junghi in tampla.

Deci, in ultima vreme nu am lasat timpul sa treaca pe langa mine: M-am intors la Antena, am mers la facultate, am sters cateva etajere de praf din viata mea si m-am lovit (voluntar!) de ... .

Ok. E bine. Despre ce simt nu pot sa vorbesc.

Nici despre ce simte nu pot sa vorbesc.

Nici despre maine.

Stiu doar ca nu-mi doresc sa izbucnesc. Si mai stiu ca sunt clipe in care sunt cel mai fericit om. Dar asta e cu totul si cu alta poveste. Fericirea mea e zidita de departare, de dor, de zile si nopti in care stau cu ochii atintiti pe religvele povestii ...(nu gasesc niciun atribut convenabil).
Stiu ca sunt puternica si foarte puternica in fata celor multi. Stiu ca imi restructurez cu succes zidul de aparare, ca devin pe zi ce trece mai aroganta si mai intangibila in ochii lor. Cu el sunt la fel. Doar cu el sunt la fel.

Acum nu mai pot, pe cuvant, sa scriu...

Ma duc sa-mi fumez tigara de seara si sa-mi alunga asa, poate, nodul din gat.