Tinerii te iubesc, România!

România e codaşa Europei. Sistemul de guvenare, investiţiile, sistemul bancar, infrastructura, totul în România se confundă cu negura. Niciun sens în aparenţă.

Nu ne încredem în vot, nu suntem mulţumiţi de salarii, nu avem pensii, nu trăim, abia dacă vieţuim. Şi cu toate astea, tinerii îşi mai iubesc ţara! Poate pentru că aşa au fost învăţaţi de părinţi, poate pentru că nu au avut posibilitatea de a emigra şi ar fi fost un exerciţiu mult prea dificil să-ţi huleşti neîncetat ţara. Şi, tinerii ăştia despre care vorbesc, nu se încred ca turmele la păscut în ciobănaşul care ştie el tot şi toate, tinerii ăştia sunt conştienţi că o ştampilă pe buletinul de vot nu schimbă gloata. Schimbă, cel mult, ciobănaşul cu altul mai rotofei şi cu limba mai slobodă. Că, doar, ne uităm peste umăr şi vedem clar cum stă treaba. Omul de rând îşi mătură coteţul sau pupă-n dos, că aşa-i la noi frumos.

În tot acest peisaj, sunt la îmbogăţiţi peste noapte...Dumnezeu cu mila Lui să-i poată număra. Nişte scorţoşi îndopaţi pentru care o genuflexiune e sport extrem, iar eticheta pomezeşte frumos caracterul. Niciun şfanţ nu ar arunca pentru măturătorul de la colţ căruia şi lui îi dictează moştenirea genealogică că-i timpul să-şi ia nevastă, să-şi facă un copil. Da' n-are cu ce, sărmanu'. Femeia îi  trebuie nuntită, luată de la mă-sa, dusă într-o casă, copilul hrănit şi îmbrăcat, că statul stă pe loc şi abia de-ţi dă 42 de lei să-i iei copilului o banană.

Cu optimism, Iulian deszăpezeşte Bucureştiul, în timp ce Alex îi duce cu maşina personală pe oamenii nevoiaşi la gară, la spital, la rudele ce au nevoie de un ajutor. Benevol. -fără a aştepta mai mult decât un mulţumesc şi o strângere de mână, fără a contoriza faptele bune şi a aştepta ca omenia să îi propulseze în vreun post sau să îndeplinească valenţele vreunei reclame personale.

Iulian a curăţat trotuarele Bucureştene cu lopata. Piaţa Operei, Bulevardul Carol, Piața C.A. Rosetti și Calea Moșilor, Baba Novac şi străzile adiacente. Cu drag de ţară şi spor. I s-au alăturat şi alţi voluntari, a venit presa să îl filmeze, s-au scris articole. Ce nu s-a auzit este că omul ăsta aşa a ales el să manifesteze. Nici el nu e mulţumit, nici el nu are buzunarul îndestulat, dar el este Om. Nu s-a automatizat şi încă speră la o schimbare venită din rândul oamenilor. Ce-i drept, cu o deszăpezire nu se face România virtoasă, dar această deszăpezire poate sta drept exemplu.

Alex Bobes este un alt vizionar al unei lumi mai bune, mai frumoase. Rămâne în ţară pentru că pe buletinul lui e tricolorul. Pentru că îi e drag de oamenii aştia îndobitociţi de sistem şi, când îşi vede mâinile puternice, îşi spune că poate face ceva pentru ei. Alex avea speranţa că prietenii lui se vor mobiliza şi îl vor ajuta să facă un bine proporţional cu entuziasmul lui. Dar aceştia s-au dat în lături. TAXI GRATIS, proiectul lui, presupunea timp, bani, dăruire şi maşină. Se gândea să plătească, ca salariat, pe cineva din banii lui pentru ca, cot la cot cu el, să transporte oamenii ce nu îşi pot permite să comande un taxi. "E uşor să faci rău", spune el. Şi, pentru că niciodata nu a optat să se culce pe o ureche şi nu a conceput ca dorinţele lui să nu devină realitate prin forţe proprii, a ales să facă bine de unul singur. Pe lângă job, chiria pe care şi el o plăteşte şi cheltuielile aferente oricărui tânăr, în viaţa lui există şi TAXI GRATIS.

TAXI GRATIS este un proiect umanitar, care vine în ajutorul oamenilor cu probleme financiare şi medicale.

Şi, când există astflel de oameni, cum să poţi sta cu mâinile în sân şi să nu faci ceva?! Cum să nu simţi pulsând solidaritatea latentă din tine?!Cum să treci nepăsător prin viaţă fără a lăsa vreo urmă fie şi în inima neajutoratului pe care soarta ţi l-a scos în cale. 

Alex este un exemplu, Tu poţi fi următorul!

S-a găsit ac de cojocul cântărilor bisericeşti

Cine s-ar fi gândit că va veni timpul în care un ţambal va rivaliza cu Gloria in Excelsis Deo, cu bazantina ortodoxă sau cu noul val de gospel? Şi nu-i vorba doar de ţambal în povestea de faţă, ci şi de un grai de vrăbioară răguşită cu madulare bolnave (o să vă convingeţi că nu spun baliverne).

Daniel Dinescu este numele lui. (Zău, că nu ştiu dacă are casă la Corbeanca sau dacă a vazut Piaţa Universităţii în pragul vreunui Crăciun). N-are chip cioplit şi nici gura spurcată. E poet şi cântăreţ. Pune îndreptarul ortodox pe versuri şi preaslăveşte din zori şi până-n zori la cumetrii fel de fel. :)) Am putea spune că s-a găsit ac de cojocul cântărilor bisericeşti sau s-a născut un fenomen pe undeva prin vestul ţărişoarei noastre. (Şi nu, nu tot ce vine din vest e bun, au trecut vreo 25 de ani de când s-a dovedit că nu-i la locul ei gândirea asta.)

Şi-i place omului frumosul, îi plac maşinile scumpe, ochelarii de soare de fiţe, cămăşile roz, burtana dolofană, gelul de păr folosit fără zgârcenie şi, colac peste pupăză, a pus piciorul pe pământul sfânt de la Hollywood. (crezând că e holy)

Pe pagina de Facebook e baştan, băiatul, dar în suflet e curat ca lacrima. Face PR pentru Doamne-Doamne mai ceva ca BOR-ul  şi ca cele mai şmechere firme de PR din lume (asta, poate, pentru că are un client omniprezent şi omnipotent).

Iată-l în toată splendoarea:

O, şi să vedeţi câtă carismă AICI

Din coadă dă peşte sau din puţul aducerilor-aminte?

Dragule,

În noaptea asta scot condeiul sub lumina lunii şi pecetluiesc ce-am iubit, că doar aşa ne-a fost vorba, să ne scriem iubirea şi-apoi să o legăm în coperte poleite.

Vădit barocă, voi împleti iubirea de tine, revolta de tine, dorul de tine cu stima de sine, cu zborul de albine şi gemul de afine. Şi, cum despre amor nu poţi vorbi la timpul trecut- ar fi o blasfemie- pentru că tot purtătorul de chiloţi ştie că iubirea asta-i peste tot, că Domnul a dat, Domnul a luat, că iubirea asta-i Binele Suprem, Shamballa shambalelor, îţi voi spune tot ce simt!

Ah! Da' nu-i a bună, dragule! Mai bine mi-ai spune tu cu ce să încep! Cu prima plecare? Cu prima cafea? Cu schimbul de priviri? C-un sacou galben şi-o fustă de piele? Cu faţa plouată a unui bărbato-copil căruia i s-a cumpărăt jucăria mult-dorită? Cu oraşe-cetate sau cu peroane de gară şi minciuni cosmetizate?

Ce tentaţie narcotică resimt. Aş scrie -îmi umplu pămânii- despre tot amorul tău. (despre tot şi toate pentru toţi, din prea-plinul sufletului meu)

Vezi tu care îţi este scăparea... sunt eu deşteaptă şi mă prind când este cazul să introduc în basmul meu actantul următor: umorul.
Şi, na, unde-i vorba de umor e şi inteligenţă că nu-i treabă uşoară să te amuzi când ţi se mai înfige un piron drept în moalele capului. Şi nu-i floare la ureche să zâmbeşti politicos atunci când îţi vine să-i împungi pieptul omului din faţa ta cu pixul, telefonul, tigările, parfumul! Cu orice, în speranţa că îl doare! Şi spune, dragule,  cum să scriu despre noi? Să spun că am fugit ca şoarele de pisică inversând mereu rolurile? Sau că ne-am iubit ca iepurii şi ne era călduţ şi bine şi aşa avea să ne mai fie în Veci?!

Cu omorul e o trebă mai complicată. Că omorât mi-a fost timpul şi are să mai moară, pare-mi-se, că tot pe câmpiile unei iubiri voite roman mi-e mintea. Ştii cum îţi spuneam şi ţie: "Nu mi-au plăcut basmele când eram mică pentru că ştiam că urmează să le trăiesc." Rămâne să mă las adoptată de-un basm...Acum joc pasul pe loc într-o scenă din Frumoasa adormită. 

Păcat acum că nu ştiam pe atunci că speciile literale suferă schimbări de la un curent la altul. Cum nici arta nu mai e ce-a fost, aşa s-a prostituat şi basmul (vorba avangardistului: "Jos arta, căci s-a prostituat!").

Dragul meu, aştept răspunsul!

Ce unde să încep să scriu despre noi?

Din coadă dă peşte sau din puţul aducerilor-aminte?



Prinţesa nu-ştiu-cărui basm,
Diana

Nu mai e şpriţ în pahare...

S-a închis minunăţia de Taraf TV, a murit Mărioara Murărescu, vinul nu mai şpriţuie-n pahare şi la hore vlagă omul nu mai are. 

Că şi aşa-i ţara asta îngropată în nămeţi şi poporul îndoliat de morţile din Apuseni şi cohorta de românaşi condusă de nişte prostănaci, că fix de asemenea năcaz mai era nevoie ca să fie treaba treabă. Cine să le mai aline inimile RATB-iştilor din trafic ce se alinau deunăzi cu-o populară de prin cine-ştie ce cătun?! Cine să le mai descreţească frunţile navetiştilor blocaţi în nămeţi în vreo cutie de metal pe roţi? Un' te-ai dus tu, Mărioaro, să faci emisiuni folcloristice şi unde fugit-a antidotul tristeţilor prelungi, Tarafu' din televizor?! 

Că mare gol lăsaţi în suflet... O mai avea românu pe Niculina Stoican, da' nici ea nu-i oblăduită de vreo rugă pioasă. Cu consortul la răcoare şi cu hula meritată de bărbate-său în spate, ce să mai cânte de alinare săraca femeie?! Despre evaziune fiscală? Judecători? Sentinţe? N-are farmec...

Pentru că sistemul trebuie să fie o pavăză în faţa morţii

Se moare pretutindeni în tempoul unui pendul absent de sub ochii tăi. Se moare scurt, fără zarvă şi fără vreun ritual original al jalei şi al chinului. E un exerciţiu respectat cu scrupulozitate de când lumea şi pământul. Sau de când pământul s-a deprins să ne înhaţe. Cu tot cu vise, cu ambiţii, orgolii şi iubiri. Dar moartea asta se întreabă, oare, ce-am fi realizat dacă nu ne-ar fi luat... E o logică naivă, ştiu, dar mi-e imposibil să cred că moartea-i lipsită de noimă sau că noima asta rudimentară pe care abia de-o zăresc are moarte.

Ce mă sperie mai tare este că se moare cu zilele-n sac. 

Când nu exista leac pentru cancer, când nu exista medicină specializată şi nici ureche de înţelept nu auzise de penicilină, închideai ochii resemnat la 20 de ani că aşa ţi-a fost data, să mori de la stat în curent sau de la o tăietură infectată. Când singurul ştiutor de doftoriceală era la 3 sate şi nămeţii erau cât soba de chirpici mai zic: aşa fuse vrerea ălora de Sus.

Dar, pe bună dreptate, să mori cu abilitatea şi harul (laic vorbind) de a salva vieţi pentru că un avion nu a fost reparat corespunzător nu-mi sună a moarte curată. Să mori având alături organe încă vii ce urmau să alimenteze alte vieţi îmi oferă un nou motiv de revoltă. Să mori pentru că eşti conştient că serviciu 112 e o mare măscăreală şi să apelezi la un prieten care, la rândul lui, să îl contacteze pe un altul şi tot aşa până ajunge zvonul unei potenţiale viitoare morţi la Arafat mă doboară. (Apropos de Arafat, ăsta-i un fel de zeu mitic al ministerelor şi celulelor de criză, văd. Cum se sparge un ulcior, el e omul potrivit care să strângă cioburile. Mai că l-aş vedea pe-un altar pictat de-a dreapta Tatălui. O, nu, NU! Am greşit! Locul i-a fost deja alocat lui Becali şi, cu toată stima, e vorba de altă ierarhie de valori în cazul de faţă. Cert este că Arafat e băiat bun la toate şi a făcut pentru ţara lui de adopţie cât nu au făcut nşpe guverne până acum.) Deschide omu' paranteze dar le mai şi închide. Şi, cum e şi firesc, să nu găseşti nişte oameni în era telefonul deştept, e cireaşa de pe tort. (mă feresc cât pot de cinismul de a spune, în cazul unei morţi, bomboana de pe colivă).

V-a plăcut să huliţi dobitocenia unui întreg sistem (care, într-o formă sau alta, vă plăteşte salariile). V-a mers bine să comentaţi subiectul şi să scoateţi toată seva ce putea fi potenţată în rainting. Aţi jucat moartea a doi oameni ca pe Wall Street. Şi v-aţi făcut meseria. 

Ce vreau eu să spun este că se va mai muri şi mâine, se moare şi acum. Voi, cei care relataţi despre moarte vă veţi face meseria cum ştiţi mai bine. Medicii ce vor lupta să nu aveţi voi o ştire însângerată vor face la fel. Cu dăruire, Cu pricepere. Cu trudă.

În schimb, sistemul va urma aceeaşi regie din Kafka.

Sistemul ăsta are nevoie de-o matematică aplicabilă. Are nevoie şi el de oameni iscusiţi. Şi,virtuoşi. Şi dedicaţi. Oameni ce îmbrăţişează o meserie cu buzunarul gol şi cu inima. Da! Oameni care îşi îmbraţişează meseria cu inima!

Pentru că sistemul trebuie să fie o pavăză în faţa morţii!

5 paşi spre moarte în România

1. Nu plăteşti dijmă morţii, ci plăteşti taxe statului, aşa că ai dreptul să mori de moarte bună, nu să zaci în frig în propria băltoacă de sânge butondând telefonul pentru a cere ajutor.

2. Nu scoţi bani din buzunar pentru aparatură care prinde în capcană prin semnale GSM hoţi dacă aceeaşi aparatură nu te poate salva şi pe tine.

3. Nu promiţi viaţă unui pacient pariind pe viaţa a 7 persoane şi pe un avion scos de la naftalină.

4. Nu mori fără să te asiguri înainte că Banciu nu are de tratat un subiect ca unirea Moldovei cu România şi statutul curvei şi, din această cauză, nu îţi poate comenta şi ţie moartea.

5. Şi, în aceeaşi ordine de idei, te întorci de pe-o parte pe alta în groapă când îi auzi pe craii din Băneasa făcând anchete pe seama ta şi pompând baliverne la raiting.

Îmi truchez reacţiile ca şi când mi-aş retuşa urma de tuş de pe pleoape.

Sunt epuizată. Resimt cum fiecare fir de păr mi se dezintegrează şi, treptat, prevăd că nu va mai rămâne nimic în urmă. Simt timpul cum trece prin mine şi peste mine. Lasă urme nerotunjite la colţuri, lasă experienţe tăioase şi ma lasă fără simţuri. Soarta asta vrea să facă din mine un ins abrutizat şi vulgarizat în sensul de impasibil. Şi eu chiar vreau de la viaţă SĂ SIMT. Şi nu mă împotrivesc niciunei noi experienţe şi nu spun pas niciunei năluci ce se aseamănă câtuşi de puţin cu fericirea.

Dar de aici şi până la a avea parte de un zâmbet autentic e cale lungă. Îmi truchez reacţiile ca şi când mi-aş retuşa urma de tuş de pe pleoape. Mi-am pomezit în aşa măsură acţiuniile sociale încât mă întreb care sunt de fapt eu. Să pună mâna pe piatră şi să arunce în mine cel ce nu s-a confruntat nicicănd cu adormirea sinelui şi cel ce nu a alergat orbecăind în căutarea identităţii. Să arunce cu piatra şi apoi să mă ajute să mă ridic. Poate că mă voi găsi.

Caci eu voi frange mereu ceea ce strang la piept...

Tot ce strang la piept se frange de prea multa voluptate.
Tot ce cred ca as putea iubi se disloca din ungherul in care alta data statea tihnit.

Mi s-a spus ca nu stiu cum sa iubesc acum. Si cred asta. E ceva schimbat in debitul de pulsatii al inimii mele, in paloarea fetei, in tremurul buzelor mele. Nici pupilele nu mi se mai dilata si nu mai palpita ca alta data la vederea celui pe care l-am iubit, la citirea vreunui vers, la imaginea abstractizata din memoriei a mainilor ce ieri stateau una in cealalta.

Timpul ne schimba. 

Ne face de piatra si ne erodeaza cu fiecare furtuna. Uneori, se preface ca ne pune in fata o alta piatra-stavilar. Dar astfel de pietre mereu si mereu se rostogolesc. 

Ajungem din nou goi. Cu vantul si viata izbindu-ne in fata.

Caci eu voi frange mereu ceea ce strang la piept...

Nu vrem să fim marfă pentru export!

        Devize, oratorie, like-uri, share-uri, verzi şi uscate pentru... pentru un vot în plus în visteria noastră, unul în minus în a lor. Matematică elementară pentru fraierit poporul. Îşi motiveză cu toţii clişeismul şi eşecul politic prin guvernarea ţării într-o perioadă critică, prin opţiunea de a-şi asuma misiunea modernizării statului prin reforme în principalele sectoare ale vieţii publice şi ale economiei. Auzi la ei: "perioadă" critică. De mai bine de două secole tot în stadiul critic suntem, iar aleşii noştri îţi asumă riscul temerarului de a aduce o schimbare.       

        Eschişerul politic e trasat clar: nu ştim ce vrem, ştim că ne opunem celorlalţi şi ştim că apărăm România europeană, independenţa justiţiei şi responsabilitatea bugetară. Ne vrem europeni! Şi, era să uit, statul de drept. Şi pe el îl apărăm cu surle şi tobe. Definit pentru români, de către români, pe picior, în curse de avion plătite din bani publici şi de pe bancheta din spate a maşinilor fascuoase. Şi asta nu e tot.  

       Impozite, taxe, accize. Cresc toate proporţional cu demersurile intrării definitive şi irevocabile în UE, ca într-o căsnicie de compromis în care intri şi nu mai ai cum să ieşi. Da' las' pe 'ăi mai mari de la mese rotunde că ştiu ei să ne gestioneze cu brio problema insuficienţei locurilor de muncă, a pib-ului abia citibil, a creditelor neperformante, a credibilităţii externe scăzute şi, poate, bine-voiesc să ne dicteze şi o variantă de reformă constituţională mai acătării. Ne importă ei materia cenuşie. Şi pe noi ne lasă în dorul lelii şi într-o perpetuă hibernare a minţilor rămase în ţară.  

          Ce vreau să spun cu toate astea? Că e frustrant să doarmă o ţară întreagă. Am văzut că nu pică candelabrele din Casa Poporului dacă se aud una-două sforăituri, am văzut că nu pică niciun cartof din vreo ţeapă dacă se guvernează prin moţiuni şi apar peste noapte apartenenţi ai vreunor partide de care nu a auzit nici surdu' şi nici mutu', am văzut că schimbarea şi evoluţia au fost rara avis într-un ring politic de alienaţi. Dar nu ne putem bizui pe providenţă pentru un viitor mai bun şi nici nu trebuie să fim marfă pentru export pentru o Europă întreagă, uitând de România. 

Dupa un an- din dorul de mine

De parca ar fi trecut muntii si marile peste noi...de parca ar fi lasat urme, de parca m-ar fi julit stancile pe la coate si as mai avea inca pe talpi nisipul...

De parca mi-ai fi spus-o si nu am auzit-o. Cu aceeasi voce, cu acelasi accent, cu acelasi tremur si aceeasi tragere nesatula din tigara.

De parca ai putea cuantifica toata caldura din ochii mei si mi-ai putea incadra in nuante buza de jos dupa ce o muscai...

De parca ea ar fi ca mine, de parca el si el si ei ar fi ca tine...


De parca am fi trecut peste. Ne mai vedem si acum. Cand si cand ne mai strangem la piept. Cand si cand ne mai vorbim ca pe vremuri. Iti spun de ei, imi spuvrei ce este mai bun pentrui de ea. Cica nu ma place, nici tu nu ii placi pe toti. Dar nu din vanitate, ci pentru ca vrei ce este mai bun pentru mine. Eu o plac. E frumoasa si simpla. Nu trebuie decodificata, nu trebuie elogiata si mangaiata pe tample ca mine. Are clavicule proeminente. Si picioare lungi. Sanii...despre sani nu pot spune nimic, nici tu nu mi-ai vorbit. In schimb, mi-ai vorbit de dorul tau de mine, de setea ta de a vorbi cu mine si despre tine.. .Despre ea, doar, din optica dorului de mine.

Despre ea imi vorbesti prin dorul de mine... de mine.